Hunedoara are geniu. Valeriu Butulescu: “Am scris aforisme înainte de a mă bărbieri prima oară”

Articolul a fost vizualizat de 528 ori

Este recunoscut în ţară şi peste hotare ca un aforist de geniu. Zilnic, sute şi mii de persoane îi citesc şi îi distribuie în spaţiul virtual aforismele, sclipiri de gând de esenţă tare. Italienii l-au declarat cel mai mare reprezentant în viaţă al aforismului european. Cum se scrie un aforism şi care este parcursul vieţii unui hunedorean de geniu, ale cărui cărţi au fost traduse în peste 50 de limbi, printre care – pe lângă cele mai cunoscute – inclusiv în daneză, estonă, vietnameză, persană, mongolă şi… creolă martinicană:

MARE
– Aţi debutat în 1972, în revista şcolară „Mărturisiri literare”. În ce a constat, de fapt, acest debut? Vă mai amintiţi cum aţi trăit acel moment?
– Pe-atunci se publica greu. A-ţi vedea numele tipărit, fie şi într-o revistă şcolară, era un eveniment. Am trăit intens acel moment. Am debutat, graţie profesorului Nicolae Cherciu, cu poezie, eseu şi… aforisme. Părea ciudat, am scris aforisme înainte să mă băr­bieresc prima oară, înainte de examenul de maturitate. Deşi se spune că aforistica e specia literară a oamenilor maturi. Primul meu aforism publicat suna aşa: “Dacă închizi ochii, se face noapte. Dar e absurd să cauţi stele”. L-am păstrat în toate ediţiile care au urmat.
- În acelaşi an aţi primit premiul concursului de creaţie literară „Tinere condeie”. Ce a însemnat acest prim premiu pentru dumneavoastră?
– A fost un impuls decisiv. Pre­şedintele juriului, un adevărat mentor al meu, prof. Ironim Muntean, mi-a spus după concurs: Citeşte! Învaţă! Insistă! Talent ai, dar te aşteaptă o muncă grea! De menţionat: la acelaşi concurs au mai fost premiaţi viitorii scriitori, viitorii membri ai Uniunii Scriitorilor din România, regretaţii Mihai Dragolea şi Augustin Frăţilă. Liceul de cultură generală din Pe­troşani avea pe-atunci un remarcabil potenţial literar.

Foto 1Studenţii români, cei mai buni în Polonia

- Aţi studiat în Polonia, la Universitatea din Lodz. Cum aţi ales o asemenea destinaţie „exotică” pentru studiile universitare?
– Alt paradox. Am trăit opt ani sub stricta supraveghere a fratelui meu Ion Butulescu, profesor de matematică. Profesor adevărat, cu vocaţie de profesor. În medie, făceam patru ore de matematică pe zi. În Gazeta Ma­tematică am debutat eu, de fapt, în 1966. Rezolvam integral culegeri întregi de probleme: Ţiţeica, Ionescu-Ţiu, Hadamard etc. Primele diplome le-am luat la Olimpiadele de ma­tematică, nu la literatură. Am terminat cu medii mari liceul, am intrat la facultate în frunte. Am fost atent evaluat de o comisie la Bucureşti şi tri­mis la studii peste hotare. Pe-atunci frontierele României erau bine etanşate. Nu ieşea, dar nici nu intra cine vrea…
– Privind în urmă, cum au fost anii studenţiei dumneavoastră poloneze?
– Anii de studenţie sunt totdeauna frumoşi. Iar pe atunci, a studia peste hotare era o raritate. M-am bucurat de acest statut. Am călătorit mult în statele din Est. Polonia experimenta pe atunci un comunism liberal. M-a uimit libertatea de expresie, neobişnuită pentru anii comunismului. Comu­nismul, deşi era garantat de constituţie, era criticat, de multe ori, oficial.
– Ce v-a marcat în timpul şederii dumneavoastră în Polonia? Ce v-a impresionat la polonezi?
– Viaţa era frumoasă. Beneficiam de bursa republicană românească, echi­valentă cu un salariu de-atunci. Aveam un singur stres: Ambasada României de la Varşovia! Eu şi colegii mei români eram atent monitorizaţi. Nu politic. Profesional. După fiecare sesiune, ataşatul cultural de atunci (excep­ţionalul traducător Nicolae Mareş) venea la noi la cămin, să-i arătăm carnetele de student. Pentru fiecare notă de 9 trebuia să dăm explicaţii. Zicea dumnealui: De ce ai luat 9 şi nu 10? Statul te-a trimis aici să înveţi, nu la băi! Statul te plăteşte împărăteşte… De ce ai luat 9 şi nu 10? Şi azi consider că avea perfectă dreptate. Ne puneam cu burta pe carte şi luam 10! Studenţii români erau cei mai buni în Polonia, fiecare la facultatea sa. Şi eram vreo zece…
Foto 2

Cel mai bun traducător român în poloneză

- În urmă cu aproape 40 de ani, aţi absolvit, cu rezultate de excepţie, Academia de Mine şi Metalurgie din Cracovia. Un domeniu cumva străin literaturii. Cum vă vedeaţi, la acel moment, viitorul?
– Mi-am făcut datoria de student şi am devenit inginer. Ştiinţele exacte, inclusiv cele inginereşti, nu sunt în contradicţie cu literatura. Dimpotrivă, matematica şi ingineria ajută. O operă literară înseamnă proiect, calcul, precizie, analiză, sinteză. Scriitura mea, inclusiv concizia aforistică, poartă amprenta matematicii.
- Sunteţi cel mai bun traducător român în limba poloneză. Aţi tradus inclusiv Eminescu, iar poloneza nu este o limbă uşoară… Cât de dificil v-a fost să o învăţaţi şi cum aţi reuşit? Care e secretul pentru a învăţa o limbă străină atât de diferită?
– Am început să învăţ poloneza la vârsta de 20 de ani. N-a fost uşor. E o limbă slavă, profund diferită de română. Nu cunoşteam rusa, fapt care mi-a creat probleme în plus. Am învăţat bine poloneza pentru că, se pare, am anumite înclinaţii pentru limbi străine. Şi am trăit, ani la rând, între polonezi. Am citit şi multă literatură poloneză. Am scris şi scriu versuri, inclusiv în poloneză. Am tradus mult, din ambele limbi.
- Câte limbi străine cunoaşteţi, domnule Butulescu?
– Vorbesc cursiv vreo patru, dar mă descurc în mai multe. Nu e de mirare. Am lucrat multă vreme ca translator.
– Aţi fost premiat nu doar la nenumărate concursuri de poezie, ci şi la câteva concursuri naţionale de chitară clasică. În ce fel a completat muzica viaţa dumneavoastră de… specialist în minerit, metalurg şi literat?
– Chitara clasică a fost pasiunea vieţii mele. Îmi place să creez armonii sonore. Improvizez. Am conceput câteva suite de aforisme în acorduri. Am cântat şi în public. Dar muzica mea e în primul rând pentru mine, pentru dispoziţia mea interioară…

“Niciodată nu m-am gândit să părăsesc România!”

- Anul 1987 a fost anul în care aforismele dumneavoastră au apărut în reviste de prestigiu din Polonia, Cehoslovacia, Germania, Iugoslavia, Franţa şi Statele Unite. Un an mai târziu aveaţi să deveniţi persona non-grata în „ochii” autorităţilor comu­niste, pentru publicarea peste graniţe a unei literaturi „ostile”. Ce a supărat regimul şi cum s-a manifestat per­secuţia politică?
– A fost un incident minor. Niciodată n-am dat vina pe regim, niciodată nu m-am erijat în dizident. Acel regim, atât de condamnat de unii, pe mine m-a format ca om. Pe-atunci şcoala era şcoală. Majoritatea aforismelor mele, unele extrem de curajoase, au fost publicate în ziare şi cărţi din România, înainte de 1989. Am publicat şi afară, dar eludând procedurile vremii. Pedeapsa a fost blândă, chiar plăcută. N-am mai lucrat ca translator, m-au făcut bibliotecar…
– V-aţi gândit, atunci, să părăsiţi România?
– Niciodată! Am călătorit enorm. Am fost în aproape o sută de ţări. Dar de fiecare dată m-am întors. E frumos pe la alţii, nimic de zis. Dar nicăieri nu e ca acasă! Consider că locul unui român este România.
- În 1990 aţi înfiinţat prima publicaţie particulară din Valea Jiului: „Semnal”. Care era rostul ei şi ce a devenit, în timp, acest „copil liber” al minţii dumneavoastră?
– A fost un prim exerciţiu de presă liberă. Dar şi o afacere. Atunci era o foame teribilă de informaţie. Scoteam singur un săptămânal, cu un record de tiraj de 60.000 de exemplare. Vândute integral, în judeţ, cu un leu bucata.  Am abandonat proiectul, pentru politică…

Implicat politic: “Speram că pot face ceva util”

- 1990 este şi anul în care aţi fost ales deputat. Acum, privind detaşat, prin prisma celor 27 de ani care au trecut de la acel moment, cum se mai raportează Valeriu Butulescu la politică?
– M-a fascinat şi politica. Am închis săptămânalul “Semnal” şi m-am dus în Parlament, la un câştig de zece ori mai mic… Credeam că pot face ceva util. Am fost un parlamentar destul de activ. Discursurile mele, împănate cu aforisme, se tot dădeau la televizor. Dar n-am putut ţine pasul cu marea politică. Eram prea sincer. Şi nu suficient de versatil, cum se cere în această meserie. Toată viaţa am făcut parte dintr-un singur partid!
- Aţi fost inclusiv consilier judeţean şi municipal. Cât de importantă credeţi că este, în satele şi oraşele româneşti, implicarea civică?
– În ultimii 25 de ani am fost, continuu, ba consilier judeţean (3 mandate), ba consilier municipal la Petroşani. Consider că de pe scaunul de consilier poţi face mai mult pentru zona ta, decât din fotoliul de parlamentar…
- E drept, în creaţia dumnea­voastră, ele se întrepătrund genial. Totuşi: dramaturgie sau aforism?
– Eu mă socotesc dramaturg. Şi cele mai importante premii le-am primit pentru dramaturgie. Chiar dacă aforismele mi-au adus o reputaţie sporită, inclusiv internaţională, ele sunt doar replica din piesele mele de teatru.
- Opera dumneavoastră a fost tradusă în peste 50 de limbi! Aveţi aforisme traduse în daneză, estonă şi… creolă! Oamenii vă distribuie aforismele pe reţelele de socializare! De unde credeţi că vine interesul acesta uriaş pentru aceste esenţe de gând, adevăruri ale umanităţii, „ambalate” cu inteligenţă sclipitoare, umor, uneori amar, şi fină ironie, în propoziţii scurte, de esenţă tare?
– Cred că cititorii gustă literatura condensată, uneori redusă la comprimate. Am încercat să amestec în aceste aforisme puţină poezie, cu ceva umor şi oleacă de ironie. Ele au fost salutate aproape unanim de critica literară, din ţară şi de peste hotare. Faptul că sunt bine receptate şi de publicul larg, pe reţelele de socializare, este o satisfacţie în plus. Publicarea peste hotare a fost o provocare. Pentru a putea fi înţeles oriunde, un aforism trebuie să închidă o idee perfect generalizată, universal valabilă. Ceea ce nu e uşor. De aceea m-am bucurat, văzându-le publicate în limbi de un exotism şocant: vietnameză, persană, mongolă, creolă… (n.r.: creola franceză, vorbită în Martinica).

 “Cel mai mare reprezentant în viaţă al aforismului european”

- Care este mecanismul „secret” prin care „fabricaţi” aceste minunate diamante filosofice, aforismele dumneavoastră? Este o oră anume, un anumit moment al zilei, o întâmplare care declanşează aceste geniale sclipiri, în care atâţia dintre noi ne regăsim fragmente din propria viaţă?
– Scrierea aforismelor se bazează pe inspiraţie. Cum spuneam, unele le scriu când lucrez la o piesă de teatru. Sunt replici care au sens deplin, în afara contextului. Sunt autonome, deşi au doar câteva cuvinte. Deci, după ce termin o piesă de teatru, extrag acele replici aforistice. Ele sună frumos pe limba unui personaj. Dar sună chiar mai bine separat.
– Aţi obţinut nenumărate premii pentru creaţia dumneavoastră lite­rară. Este vreunul dintre ele care să vă fi onorat îndeosebi? Care este aforismul dumneavoastră preferat, piesa preferată?
– În 2012, la Torino, după ce mi-a apărut a doua carte în italiană, am fost premiat şi sărbătorit regeşte. Peste aşteptări. Mi-a căzut bine, lucrul petrecându-se într-o ţară unde, trebuie spus, românii sunt priviţi cu oarecare rezervă. Atunci, Asociaţia Interna­ţio­nală a Aforiştilor Italieni  m-a declarat, public, drept cel mai mare reprezentant  în viaţă al aforismului european.  Deşi cred că e o exagerare, m-a uns la inimă. Am fost premiat sau invitat la prezentări de carte şi în alte centre culturale: Toronto, Alicante, Atena, Viena, Praga, Belgrad, Quito, Sankt Petersburg, Sofia, Cracovia, Amster­dam, Hanoi, Beijing, Tbilisi. Aforismul meu preferat? Depinde mult de starea mea de spirit. Am câteva sute care-mi sunt tare dragi. Piesa mea de teatru preferată este “Don Siempre”.

“Să fim optimişti.” “Nu mai cred că pot schimba lumea”

– Despre activitatea literară oricine poate afla o mulţime de informaţii la o simplă şi banală „căutare pe Google”. Spuneţi-ne ceva, atât cât permite bunul simţ şi discreţia, şi despre omul Valeriu Butulescu, despre viaţa personală, despre familia dumneavoastră…
– Vă răspund pe scurt, adică aforistic. Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Am familie, soţie, băiat, trei nepoţele, patru pisici…
– Care este cea mai mare realizare a lui Valeriu Butulescu?
– O carte încă neterminată pe care, dacă o finalizez, le va pune total în umbră pe cele scrise de mine până în prezent…
- Se spune că aproape toate acţiunile noastre sunt determinate de teama de moarte. Dumneavoastră de ce vă e frică?
– Mă cam sperie încălzirea globală…
– Este ceva ce Valeriu Butulescu şi-a propus şi nu a reuşit să facă?
– Am o mulţime de proiecte literare în aşteptare. Continui să sper că cele mai bune cărţi ale mele încă nu au fost scrise.
– Dacă ar fi să luaţi viaţa de la capăt, ce aţi face diferit?
– Cred că aş urma acelaşi traiect. Mai puţin intrarea în politică.
- Dacă ar fi să schimbaţi ceva la lumea asta, ce aţi schimba?
– Nu mai sunt atât de tânăr să mai cred că pot schimba lumea.
– După atâţia ani de filosofie, un îndemn pe care l-aţi da hunedorenilor şi, prin extensie, tuturor cititorilor, care ar fi?
– Să fim optimişti. Pentru că viaţa nu e aşa cum vrem noi. E aşa cum vrea ea să fie. Oricum, optimiştii trăiesc mai mult. Chiar şi în caz de naufragiu, ei se îneacă ultimii.

____________________________________

Aforisme 

Ante înseamnă “în faţă”, zise antepenultimul.
Importăm banane pentru a ne păstra statutul de stat bananier.
Când bancherul spune “o, tempora”, fiţi siguri că se gândeşte la dobân­dă.
Fericire dublă. Un zgârcit îşi numără banii în faţa oglinzii.
O provocare pentru chirurgia politică: extirparea corupţiei, fără a altera specificul naţional.
Mare foamete. Slăbiseră şi bucătarii.
Tehnic vorbind, culisele iadului ar trebui să fie pline de combustibil.
Din contradicţia palmelor se nasc aplauzele.
Sunt singurul meu şef. Dar nici de mine nu ascult întotdeauna.
Omul şi-a găsit mulţi prieteni în rândul animalelor, de regulă necomestibile.