Legume hunedorene cultivate pe “salteluţă” de nucă de cocos din Sri Lanka

Articolul a fost vizualizat de 632 ori

main

Investiţia a demarat încă din 2006, când patronii societăţii au cumpărat terenul unde aveau să fie construite serele, dar a trebuit „reorganizată”, pentru că nu a mai făcut faţă presiunii bancare. Implementarea propriu-zisă a proiectului a durat trei ani, din 2008 până în 2011, iar „serele mari” de la Rovina ajungeau să producă, într-o singură primăvară, peste 260 de tone de roşii şi castraveţi! Costul total al proiectului, finanţat prin Măsura 121, cu susţinerea APDRP, a ajuns la 1.300.000 de euro. 55 la sută au fost bani de la Uniunea Europeană, iar restul a fost suportat din bugetul propriu al societăţii, care, pentru a finaliza investiţia, a ape­lat la credite bancare, lucru care i-a fost fatal. În urmă cu două săptămâni, însă, vechea firmă a fost preluată de un tânăr întreprinzăzor, Cosmin Iancu. Hunedoreanul speră să repună afacerea pe picioare, alături de in­ves­tiţia lui personală, 4.000 de metri pătraţi de sere, la care a mai adăugat, acum, încă de două ori pe atât!


-    Cum aţi decis să preluaţi vechea firmă, „serele mari” din Rovina?

–    Vechea firmă nu mai există, este în reorganizare. Sumele pe care le aveau ei de plată băncilor erau mai mari decât ceea ce putea ea să producă. E o expunere financiară foarte mare când vine vorba de cofinanţarea unui asemenea proiect. Fiind lângă noi, am zis… „De ce nu? Hai să încercăm!” Am închiriat spaţiile şi vom face tot ce putem ca lucrurile să meargă, dar e un test şi pentru noi. Vom vedea dacă reuşim să rezistăm! Practic, noi, cei de la TOIA, am închiriat-o. Era vorba de o suprafaţă de 8.600 de metri pătraţi, vechea noastră firmă are 4.000 de metri pătraţi. În total, avem 12.600 de metri pătraţi, adică un hectar şi ceva.

- Unde vă vindeţi produsele? În judeţ, în ţară, în străinătate?

–    Noi vindem produsele, roşii şi castraveţi, prin intermediul Grup Prod Corvinia. Este o asociaţie de pro­ducători, 27 în total, toţi hunedoreni, care lucrează cu platformele logistice care furnizează legume pentru lanţurile mari de supermarketuri. Nu lucrăm cu magazine mici. Practic, produsele noastre nu ajung doar în judeţul Hunedoara, ci pe un areal mult mai mare: în regiunea de vest, dar şi în Braşov, Oradea, în tot Ardealul. Cam 95 la sută din producţie merge la hipermarketuri, iar restul de 5 la sută merge în en-gros-uri: în Alba, Ti­mişoara şi Deva-Hunedoara, pentru aprozare şi reţele de magazine locale. Avem şi noi în intenţie să deschidem în pieţele hunedorene magazinele noas­tre. Pe profilul nostru un asemenea magazin ne-ar cam încurca, dacă ţinem cont de faptul că volumele noastre de produse şi solicitările sunt foarte mari. Însă mai sunt şi produsele care nu respectă forma cerută de hiper­mar­keturi: ele au aceleaşi proprietăţi, ace­laşi gust, doar că nu au forma standard cerută, aşa că nu pot fi înfoliate. Pen­tru că nu are forma potrivită, pu­tem vinde aceste produse la un preţ avan­tajos pentru cei în cazul cărora nu contează forma.
Succesul în legumicultură presupune asociere.

-    Ce produceţi în serele TOIA de la Rovina?

–    Pe 4.000 de metri pătraţi cul­tivăm castraveţi Fabio, lungi, iar în sera pe care am închiriat-o, tomate. Tot ce aţi văzut dincolo de gard, gulii, ridichi, căpşuni, aparţine micilor fermieri care au propria afacere. În schimb, de partea de comercializare se ocupă Grup Prod Corvinia şi pentru ei.

-    Ce era aici, înainte să con­struiţi şi să deschideţi aceste sere?

–    Tot ce vedeţi, acum şapte-opt ani, era green field (n.r. teren viran). Scopul fermierilor vecini a fost de a folosi utilităţile gata trase la noi.
Foto 14

–    Cine a creat Grup Prod Cor­vinia şi de ce?

–    Eu, împreună cu colegul meu, Lucian Rus, de la Uroi. Nevoia a fost aceea de a avea o gamă mult mai mare de produse şi, desigur, un alt volum. Pentru că, dacă vrei să lucrezi cu marii retaileri, nu poţi să lucrezi cu plasa! N-ai cum! Ei îţi cer cantităţi mari şi continuitate. Noi aprovizionăm Transilvania şi Banatul, iar lucrul ăsta nu îl poţi face de unul singur! Noi producem roşii şi castraveţi, la Uroi se produc doar roşii exclusiv, pentru că cererea de roşii este foarte mare, la Peşteana se cultivă în solarii gulii, roşii, vinete, ardei, la Hărău se cultivă roşii.

 

-    Cât dintre toate aceste afa­ceri sunt realizate cu finanţări eu­ropene?

–    Tot ce vedeţi la Rovina e pe finanţare europeană, tot ce veţi găsi la Uroi, la fel, la Hărău, doar la Gelmar, din ce ştiu eu, au fost surse proprii. Nu ştiu, însă, toate detaliile. Noi, ca grup de producători, impunem nişte stan­darde de calitate, care ne sunt cerute de către hipermarketuri. Trebuie să res­pectăm calibre, conţinut de pesticide şi insecticide. Sunt labo­ratoare europene care fac permanent analize, iar cine va avea certificarea tip ISO Global Gap va vinde în continuare, cine nu, nu! Asta înseamnă trasabilitatea produsului: de unde vine sămânţa şi până la produsul final, care trebuie să fie cât mai sigur pentru om, pentru consumator.

-    Când aţi „intrat” în agri­cultură?

–    În 2008. Deci, ar fi vreo nouă ani. Se zice că în primii 10 ani, de regulă, dai faliment. Abia în anii următori ai şanse să mergi pe profit. Ei, nu am dat faliment, dar din puctul de vedere al greutăţilor şi al câştigurilor din această afacere, e cam adevărat. Şi TOIA, la fel ca şi Rovina… a avut finanţare europeană. 50 la sută fonduri europene, 50 la sută surse proprii, bani obţinuţi pe PNDR 2008-2014, dacă îmi amintesc bine. 200.000 de euro au venit de la noi.

-    Ce aţi recomanda celor care se gândesc să înceapă o afacere în domeniul agriculturii?

Foto 9-    Depinde ce vrei să faci şi ce finanţare vrei să accesezi. Dacă e vorba de un proiect cu finanţare de peste 70 la sută asigurată, atunci, dă-i drumul! Dacă e vorba de numai 50 la sută, atunci e o problemă! Să iei 400.000 de euro şi să pui 200.000 de euro, nu e simplu! Problema e că nu prea sunt variante de finanţare în România pentru proiectele foarte mari, care să fie finanţate pe cât poate să ducă afacerea: 10-15 ani. Pentru că un credit la 7 ani are un cost, iar la 15 ani, are alt cost. Însă astea nu le ştii decât după ce te apuci. Eu am avut o scrisoare de garanţie bancară, dar restul i-am adus din resurse proprii, de la prieteni, cum am putut.

-    De ce ar fi nevoie pentru suc­cesul afacerilor din domeniul legu­miculturii?

–    Ar fi bine să avem o predicţie a afacerii. Preţul mercurial, cum era pe vremea lui Ceauşescu. În relaţia cu supermarketurile, noi aşa lucrăm, dar, în acest moment, preţul acesta e influenţat de piaţa liberă. Dacă preţul ar fi reglementat, la fel ca în industria ţigărilor, toată lumea ar avea de câştigat. Inclusiv legumicultorii foarte mici, dar mulţi. Noi am putea să ne facem un plan de afaceri, dar, dacă nu ştii care va fi preţul şi nici vremea, nu prea poţi să îţi faci un astfel de plan.

De ce sunt mai ieftine legumele din Spania?

-  Care au fost provocările şi care sunt greutăţile pe care le-aţi întâmpinat?

–   Provocările sunt în fiecare an diferite, pentru că lucrezi cu organisme vii, cu plante, iar estimările pe care le faci, nu le poţi atinge întotdeauna. Vremea se schimbă, iar noi, ca ţară, suntem, în ceea ce priveşte culturile în spaţii protejate, un pic diferiţi faţă de ceea ce se întâmplă în alte locuri din lume. Adică, dacă în Spania ştii că e cald şi poţi să cultivi legume chiar dacă solul nu te ajută, pentru că există tehnologii care te ajută, în Olanda ai o climă relativ stabilă, în România, iarna pot fi diferenţe de 30 de grade Celsius! De altfel, Olanda e în top în ceea ce priveşte culturile „indoor”, în spaţii protejate. Acolo, diferenţele între zi şi noapte sunt foarte mici, nu ca la noi, unde noaptea poţi să ai -20 de grade Celsius, iar ziua, dacă ţi-a ieşit soarele pe cer, ai 10 grade! Diferenţele acestea uriaşe trebuie compensate cu sisteme costisitoare. Ei, în Spania e cam tot timpul cald. Aşa că, chiar dacă legumele sunt la 2.500 de kilometri depărtare, costul de producţie e mult mai mic, automat şi preţul final, iar leguma rămâne competitivă ca preţ.

–    Câţi oameni din satul Ro­vina lucrează aici?
–  (Zâmbeşte) Din păcate, doar doi, pentru că nu vor să vină. Preferă să stea acasă pe 300-400 de lei ajutor social, în loc să ia 1.500 pe lună la seră.  Sigur, la banii ăştia trebuie să asculţi nişte directive şi să te încadrezi în nişte termene. Suntem nevoiţi să aducem oameni din alte părţi, Mintia, Certej… Avem o maşină de transport şi se duc seara acasă. În mod normal, lucrăm cu şase oameni, dar acum, cu sera mare, probabil va fi nevoie de 20 de oameni.
Foto 5
–    Care sunt „devoratorii” bugetului unei firme producătoare de legume?
–    Mâna de lucru şi încălzirea. De asemenea, sperăm că în anii care vor urma statul ne va lăsa în pace, să producem, şi nu ne va încurca cu suprataxare şi fiscalitate excesivă.

România, în „offside” legumicol

-    Ce şanse are România să devină un jucător important pe piaţa de legume europeană sau măcar în privinţa acoperirii nevoii interne?

–    Şansa ca România să devină un jucător important pe piaţa producătorilor europeni este inexistentă, din cauza climei. Necesarul intern este o altă discuţie. Însă nimeni nu ar da 7 lei pe un kilogram de castraveţi româneşti, care au un cost de producţie mai mare, în loc de 4,5 lei pentru un kilogram de castraveţi din Spania. O salată din România costă 5 lei, pentru că aici ajung costurile de producţie, pe când o salată din Spania e la jumătate de preţ.

-    Ce seminţe folosiţi? Se mai găsesc seminţe româneşti?

–    Din păcate, seminţe româneşti nu mai există. Însă chiar şi aduse din Olanda, de exemplu, odată plantate în solul nostru, legumele vor avea alt gust. Retailerii vor să introducă acum un produs românesc, însă e ceva confidenţial, deocamdată, nu pot da mai multe detalii.

-    Tratamentele naturale cu extracte din plante pot fi o soluţie?

–    Ele există, dar sunt foarte scumpe şi nu au efecte pe suprafeţe mari, ci doar în grădina din spatele casei tale. Noi mergem pe combatere biologică în proporţie de 100%. Insecte care mănâncă dăunătorii: musculiţa albă de seră poate face ravagii. Aducem aceste insecte din Occident, la fel ca şi seminţele. Noi nu mai producem mai nimic. Suntem o ţară de consumatori.

-    După 8 ani de legumicultură, aţi reuşit să aduceţi firma pe profit?

–    De anul trecut, putem spune că da. Chiar am reuşit să facem nişte investiţii. Din păcate, încă nu putem accesa subvenţii. Mie, ca firmă, nu îmi dă nimeni subvenţii. Dacă aş fi bine structurat ca grup de producători, mi-ar da şi mie statul subvenţii, în România, la fel cum le stă statul olandez fermierilor din Olanda, de exmplu. Însă, cum spuneam, în ceea ce priveşte grupul nostru, trebuie să ajungem la un anumit nivel de coeziune la capitolul respectarea standardelor.

Ce înseamnă „bio”, „tradiţional” şi ce sunt legumele „pe salteluţă”

-    Auzim mereu de produse „bio”. Ce presupune?

–    Din perspectiva mea, produsele bio înseamnă că foloseşti substanţe organice, nu chimice. Însă riscurile, când vine vorba de a produce bio, sunt atât de mari, încât aproape nimeni nu face asta! Bio poate să facă doar cineva cu o tarla mică. Însă una este produsul bio, care respectă tratamentele cu pesticide şi insecticide, anumite criterii de calitate, şi alta este produsul tradiţional, „tratat” cu gunoi de grajd. Oricum, dacă gunoiul nu este pregătit aşa cum trebuie, cum făceau bătrânii noştri cândva, poate avea mai mulţi nitriţi şi nitraţi decât avem noi în seră! Noi cultivăm pe „salteluţă” de nucă de cocos din Sri Lanka şi cine se sperie de legumele cultivate astfel, ar trebui să ştie că ele sunt foarte sigure pentru consum. Şi noi încercăm să limităm cât de mult expunerea plantelor la substanţe chimice, am apelat la combaterea biologică a paraziţilor, adică insecte care mânâncă insecte, iar dozajele sunt administrate cu foarte mare atenţie. De altfel, suntem foarte strict monitorizaţi, iar parametri sunt stabiliţi prin computer. O seră cu sistem hidroponic, în care vezi „spaghetele” care duc apa cu hrană la plante şi te sperii, nu poate suporta mai multe chimicale decât îţi impun reglementările „safe” (n.r. sigure). Copiii mei mănâncă de aici!

-    Care e argumentul că le­gumele de seră nu sunt încărcate de chimicale?

–    Planta de seră trăieşte pe o „salteluţă” de 10 pe 20 de centimetri, nu are la îndemână suprafeţele tampon mari, specifice pentru culturile pe sol, aşa că moare imediat, dacă bagi chimicale multe în ea! E la fel ca omul! Trebuie făcute analize la fiecare 2 săptămâni, iar noi suntem foarte atent monitorizaţi, lunar, de poliţia fito-sanitară. Trebuie să ştii cum conduci planta, pentru că, altfel, rişti să distrugi toată recolta! Sunt producători care spun că produsul lor e tradiţional, pentru că e pe pământ, dar dacă te duci să vezi unde cultivă, ai să vezi că tot câmpul e alb, că tocmai a dat cu azot sau alte chimicale, ca să forţeze creşterea! Sunt ţărani care au o găleată, un flacon cu substanţă, pun roşia în găleată şi în două zile e coaptă pe dinafară şi albă pe dinăuntru. Eu, unul, nu mai mănânc roşii de la producători care spun că fac produse în stil tradiţional. Caut mereu roşii de seră, că sunt mai sigure. De asta e bun sistemul de certificare alimentară Global Gap. În caz că te găseşte în supermarket cu o depăşire a substanţelor în legume, nu îţi mai cumpără produsul, te bagă în carantină şi te închide. Noi, care avem un volum mare de vânzări, nu ne permitem una ca asta! În orice caz, chiar eu am fost foarte reticent la început, când nu ştiam ce presupune producţia într-o seră. Abia ulterior am înţeles cât de multă protecţie oferă sistemul pentru tine şi pentru cei din jur.