Scrisorile emoţionante din Alun, satul înmărmurit din Ţinutul Pădurenilor

Articolul a fost vizualizat de 305 ori

MARE. Scrisoarea lui Aron Herbai e un strigăt disperat

 

Documente rare, păstrate ca prin minune de peste 70 de ani, descoperă poveştile triste ale celor care în trecut au dat viaţă satului Alun din Ţinutul Pădurenilor.


 
Satul Alun din Ţinutul Pădurenilor numără mai puţin de cinci locuitori, dacă sunt puse la socoteală şi cele două călugăriţe care au în grijă mănăstirea ridicată din marmură în anii 1930. Are peste 50 de case, părăsite în ultimele decenii, o carieră şi un drum de mar­mură, dar o istorie bogată în eve­nimente. Câteva scrisori vechi, păstrate de 70 de ani, reconstituie frânturi din povestea comunităţii care a dat viaţă locului de la poalele Munţilor Poiana Ruscăi.
Un document din 1946 dezvăluie, într-un mod inedit, povestea unui tânăr încasator comunal, nevoit să îşi dea demisia din cauza sărăciei de după cel De-al Doilea Război Mondial. „Sub­semnatul Herban Bănuţ, domiciliat în comuna Bunila, satul Alun, angajat în postul de încasator comunal la Pri­măria comunei Bunila, cu Decizia nr. 1/1942, cu cel mai profund respect aduc la cunoştinţă următoarele: Sus­numitul aduc la cunoştinţă că nu mai pot îndeplini serviciul ce-mi este încredinţat şi din care îmi dau demisia, din următoarele motive”, îşi începea tânărul scrisoarea.

 
A rămas desculţ
Bănuţ Herban relata cât de greu se descurcau oamenii din Alun în acele vremuri. „Sunt singurul copil la părinţi, tatăl meu este mai mult bolnav şi este bătrân. Nu mai poate să muncească puţina avere ce am. Eu cu salariu ce primesc de la această primărie, în sumă de 96.500 de lei, din care se reţine 9.650 lei, zece la sută fondul de pensie, şi 5.750 lei, impozitul pe salar, rămânând ca să mai primesc suma de 81.100 de lei, cu această sumă nu pot să trăiesc sau să îmi cumpăr nicio măsură de porumb faţă de scumpetea zilei în prezent”, arăta în demisia sa. Încasatorul comunal transmitea în scrisoarea prin care îşi înainta demisia că nu îşi mai putea exercita meseria, pentru că din cauza drumurilor de munte tălpile bocancilor i s-au distrus şi nu îşi mai permitea achiziţionarea altor încălţări. „Cum de la primărie nu mai primesc niciun alt venit în afară de salariul specificat mai sus, deşi sunt numit în postul de încasator comunal de cinci ani, nu am primit nicio remiză din încasările efectuate, rupându-mi bocancii degeaba şi rămânând în prezent desculţ, pentru a-mi cumpăra alţi bocanci trebuie să fac serviciu 5 – 6 luni. În baza celor de mai sus aduc la cunoştinţă cu cel mai profund respect că nu mai pot îndeplini serviciul, motiv pentru care îmi dau demisia. În spe­ranţa că demisia mea va fi luată în considerare, primiţi vă rog domnule primar asigurarea deosebitului respect ce cu onoare vă păstrez”, scria funcţio­narul Bănuţ Herban, în 30 august 1946.

 

Mânăstirea de marmură de la Alun
Scrisoarea tatălui bolnav
O altă scrisoare, păstrată din 1945, dezvăluia drama pe care o trăia în acei ani tatăl tânărului încasator, Aron Herban. Grav bolnav, bărbatul adresase cu un an în urmă o rugăminte către un ministru, în care cerea ca fiul său să nu fie luat în armată. „Domnule ministru, subsemnatul Aron Herban, domiciliat în comuna Bunila, satul Alun, plasa Hunedoara, cu cel mai profund res­pect, aduc la cunoştinţă următoarele. Sunt om sărac de profesiune plugar, într-un sat situat la o altitudine de munte neproductivă, de unde suntem siliţi a merge să ne aprovizionăm mai mult de pe piaţa oraşului. Eu sunt bolnav şi de 10 ani am devenit inca­pabil de muncă, până în prezent sunt întreţinut de fiul meu, cu numele Herban Bănuţ, care face parte din clasa anului 1947, care a fost recrutat pentru a-şi satisface serviciul militar. Soţia mea a murit, iar în prezent nu mai am pe nimeni care să-mi dea o mână de ajutor, singura mea speranţă era fiul meu care muncea şi puteam să trăiesc şi eu. Dar acum urmează a pleca în armată, iar eu rămân în grija nimănui, nemaiavând pe nimeni care să îmi câştige o bucată de pâine sau să-mi dea un pahar de apă, acum, pe patul suferinţelor”, relata Aron Herban.
„În baza celor de mai sus, recurg la mila şi bunătatea domniei voastre şi vă rog, domnule ministru, a-mi aproba ca fiului meu, cu numele de mai sus, să i se poată întocmi dosarul pentru re­ducerea serviciului militar ca susţinător de familie. Vă rog faceţi ce veţi crede de cuviinţă că se va putea face pentru a nu rămâne muritor de foame, în grija nimănui. În speranţa că cererea mea de mai sus se va satisface, primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deose­bitelor mele respecte, ce cu onoare vă păstrez, Bunila, 20 iulie 1945, Să trăiţi”, încheia Aron Herban în epistola către ministru.

 

Părintele Petru Roşu
Preotul martir al închisorilor
În vremurile din care datează cele două scrisori, în satul Alun locuiau peste 50 de familii. Anii comunismului, colectivizarea şi migraţia spre oraşul Hunedoara care se dezvolta într-un ritm ameţitor au schimbat definitiv soarta locului pitoresc din Pădurenime. Satul din vecinătatea carierei de marmură, cu casele pustii ridicate la capătul drumului pavat în anii 1960 cu marmură, a rămas un loc straniu. El ascunde încă numeroase poveşti fascinante ale oamenilor din trecutul său.
Una dintre ele este a preotului Petru Roşu, cel care a ridicat biserica de marmură din Alun, ale cărei turle strălucesc deasupra zecilor de case părăsite. Biserica, unde mai slujesc două călugăriţe, a fost ridicată din blocuri de marmură, în anii 1930, de preot şi credincioşii din ţinut.
În 1942, la trei ani de la construcţia bisericii, Petru Roşu a mers pe Frontul de Est, în Al Doilea Război Mondial, până la Sevastopol, ca preot misionar. S-a întors rănit în ţară, însă, doi ani mai târziu, a ajuns din nou pe front, în Vest, iar pentru faptele sale a fost decorat cu ordinul „Coroana României“ şi cu medalia „Pobeda“. Preotul s-a întors în satul Alun, unde a slujit la biserica de marmură până în 1958, când a fost arestat.
Acuzat de activitate politică le­gionară şi instigatoare împotriva regi­mului, a fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la nouă ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A fost purtat prin închisorile şi lagărele de la Deva, Jilava, Gherla, Salcia, Pe­riprava şi Aiud, până în 1964, anul în care a murit în temniţa de la Aiud.