Când bătaia nu-i ruptă din Rai

Articolul a fost vizualizat de 383 ori

Anamaria NEDELCOFF


Mare
Numele ei este Andreea. Are 35 de ani și trei copii. Nu o dată a fost bătută până a leșinat de cel care, ca într-un film prost, i-a jurat credință veșnică în Sfânta Biserică. Odată a avut și mâna ruptă. I-a spus medicului că a căzut, ”ca o proastă”, pe scările blocului în care locuiau. Că ducea gunoiul. Era preocupată. Nu a văzut. I-a alunecat piciorul. I s-au împrăștiat și cojile de cartofi pe jos.


Andreea
”Și te-a crezut medicul?”, o întreb, întrerupându-i povestea cojilor de cartofi ce se rostogoleau pe trepte. ”Normal că nu. Mi-a spus doar atât: <Doamnă, dacă ai copii, du-te mâncând pământul! Nu poți sta cu un astfel de om. Ăsta nu e om, în primul rând>”, îmi răspunde.
Îmi mai arată cum i-a scos doi dinți de jos. La beție. Cum altfel? Că în rest ”e băiat bun, liniștit. E prost doar când se îmbată, boul dracului”.
Astea erau poveștile Andreei în urmă cu vreo șapte ani. Toți vecinii știam de ele și dacă nu ne povestea. Pereții au ziduri subțiri în blocurile din Valea Jiului, iar, uneori, bărbații-agresori ”se inspiră” din ceea ce aud sau văd la alții. Întotdeauna e loc și de mai bine. Astăzi, însă, Andreea este alta: a reușit, când s-a trezit cu trei coaste rupte, să-și dea seama că nu mai are de ce sta cu un asemenea monstru. Și-a trimis copiii în vacanță la o soră, în Vrancea, iar ea a fugit în Italia. Doi ani mai târziu și i-a luat cu ea.
”Suntem liniștiți aici. Nu ne mai bate nimeni. Nu ne înjură, nu dormim iepurește, cu frica-n suflet. Toți avem un rost. Suntem fericiți. În România nu ne mai întoarcem”, îmi povestește femeia. Pare fericită. Și-a găsit, după ani, pe cineva. Nu o bate, nu o înjură, nu o umilește. Și, cel mai important, îi iubește copiii, chiar dacă sunt ai altui bărbat. ”Îmi vine să-i pup picioarele, atât de mult îl iubesc, fiindcă știu ce am avut în țară. Nu se compară cu nimic”, spune ea, explicându-mi că, acum, tot ce a trăit i se pare un vis urât.
Andreea e o poveste vie, a unei învingătoare. Ea și mii de alte femei ca ea au reușit. Sunt bine. Pot asigura copiilor lor un alt viitor, îi pot învăța că viața în familie nu înseamnă violență. E curajoasă Andreea. E mândră de ea și de ceea ce a reușit, fugind de un bărbat abuziv care nu se simțea împlinit până nu vedea sânge și nu simțea oasele cum se rup. Toate astea, în fața copiilor, de fiecare dată.


Corina
Dar mai știu și povestea Corinei. Femeie tânără, harnică, muncitoare, din Valea de Brazi. Doi copii, un băiat de șapte ani și o fată de 13. Toate femeile din sat o lăudau. Nu stătea o clipă locului, chiar dacă bărbatul ei era un bețiv notoriu și o bătea unde o prindea. Știa carte Corina, era mai răsărită decât suratele ei din sat, doar terminase liceul. Ce contase că în ultimul an se îndrăgostise și alesese să nu mai plece niciunde, ci să se mărite cu el, cu cel care avea să-i devină călău?
La început a fost o palmă, condimentată cu prima înjurătură. El a văzut că-i merge. Mai apoi a fost un pumn. I-a învinețit ochiul stâng, care mai apoi a fost verde, iar după aceea a căpătat o culoare de galben murdar; cam ăsta e parcursul natural al vânătăilor, nu? Până să se dezmeticească, Corina era ținută numai în pumni și picioare, chiar și gravidă fiind. Prefera să-i dea în cap, decât să-i dea în burtă și să avorteze. Așa au apărut copiii lor, într-o lume nebună și violentă.
La un moment dat, sătulă de bătăi și umilințe, femeia a încercat să apeleze la justiție, la poliție, la oricine ar fi putut s-o ajute. Polițiștii i-au râs în nas: ce, nu sunt atâția care-și bat femeile în Valea Jiului și mai apoi se împacă, din nou, cu ele? Corina le-a explicat că nu, nu mai poate. Că trebuie să ia măsuri.
”Ori eu, ori el”, le-a spus, înfuriată, polițiștilor din Uricani, ultima oară când a fost la ei. Era a cincea sau a șasea oară. Au lăsat-o în pace, să meargă unde o ști. Justiția e, uneori, oarbă, surdă și mută și pe talerul ei pune cine, câte greutăți vrea.
Într-o noapte, la 3:00, îmi sună telefonul: ”Vino, vino repede! E Corina! Nemernicii naibii! N-au reușit s-o apere!”. Sar ca arsă. E fratele ei, Costel. Ajungem la ei acasă, iar tabloul e de groază. Sora lui e moartă. Înjunghiată. De vreo 20 de ori, până s-a săturat monstrul ce-a chinuit-o atâția ani. În fața copilului de șapte ani, care nu a mai vorbit o perioadă lungă după aceea. După ce a terminat cu mama, și-a căutat și fiica, îi pusese gând rău și ei. ”E proastă ca mă-sa. Seamănă cu ea și nu mai trebuie să fie pe fața pământului”, mugea, disperat, cu spume la gură, criminalul. N-a găsit-o, fetița se ascunsese bine în casa bunicilor, care au și sunat la Poliție. Când am ajuns noi, el nu era acolo. Dar am văzut-o pe ea, pe Corina. Întinsă într-un pat, cu fusta trasă peste brâu, cu ochii larg deschiși, într-un strigăt mut, plin de teroare. Un pulovăr plin de sânge, pe ea, făcut fărâme. Îmi amintesc și acum modelul, un unchi de-al meu avea unul la fel. Totul, în jur, plin de sânge. Pereți, scaune, masa, patul, podeaua.

Foto 3
Cineva, lângă mine, făcea poze.
Nu știu nici în zi de azi cine era. Îmi amintesc doar că priveam tâmp degetele încleștate ale femeii într-un ultim spasm, gura căscată larg și ochii deschiși, acoperiți de-o pâclă albă, capul dat pe spate și încercam să mi-o amintesc cum mă saluta când treceam, în alergare, pe lângă poarta ei.
Nu am reușit.
Corina e și acum cel mai urât coșmar al meu.
Andreea și Corina.
Doar două dintre cazurile pe care le știu.
Le-aș mai adăuga pe câteva Cristine, unele Marii, vreo două Laure, o Loredană, o Gabriela.
Și multe alte femei ale căror nume le-am uitat.
Însă nu le-am uitat poveștile.
Și-o glumă tristă a Poliției Române, mascată în intenții bune
Și, cu poveștile lor în minte, m-am trezit, săptămâna trecută, la o conferință de presă de-a IPJ Hunedoara. Una scorțoasă, transmisă de la București, despre cum va fi combătută, prin niște mii de pliante și alte câteva mii de afișe, violența domestică în județul Hunedoara. Totul, cu ajutorul polițiștilor care, până în luna decembrie, au drept sarcină să meargă din sat în sat, din casă în casă și din școală în școală, pentru a le vorbi copiilor, adulților și cui mai vor ei despre violența domestică.
Ba se caută și promovarea obținerii acelui ordin de protecție, care ar trebui să-l țină pe agresor departe de victima lui. Bun. Și dacă, totuși, o femeie are nevoie de protecție?
Unde merge?
Cui se adresează?
”Polițiștilor”, mi-au răspuns cei din corul oficial al IPJ Hunedoara. Perfect. Și, dacă are nevoie de adăpost, unde merge? Păi, nu prea merge, întrucât, în județul Hunedoara, nu există NICIUN centru pentru victimele violenței domestice; este doar un centru “Mama și copilul”, care aparține de DGASPC, la Hunedoara. Atât.
Cât de repede se mișcă judecătorii? Dar procurorii?
Știm să ne apărăm victimele vio­lenței domestice sau nu? Răspunsul e ”nu”, întrucât, de la împărțitul de pliante și afișe la educarea efectivă a populației și la emiterea de legi clare, precise, care să-l pedepsească pe agresor, e cale lungă.
România, în 2017, încă nu e în stare să își apere victimele.