Exclusiv REPLICA – Ce au în comun ceasurile grănicerilor cu maşinile de epocă?

Articolul a fost vizualizat de 295 ori

Povestea unor hunedoreni şi a incredibilelor lor colecţii adunate într-o viaţă

GRUPAJ EDITORIAL
REALIZAT DE:

Anamaria NEDELCOFF

Ada BERARU


 

MARE Foto 1 colectionar 2

Din casa lui se dă ora exactă, din inima sutelor de ceasuri pe care se străduieşte să le strângă încă din clasa a IV-a. Şi acum îl are pe primul: un ceas ”Racheta”, mare ”cât un apo­metru”. De atunci a bătut ţara în lung şi în lat, cumpărând ceasuri ale CFR-ului, precum şi pe cele ale grăni­cerilor. Se laudă că are ”cea mai mare colecţie de ceasuri din ţară, după Mu­zeul Ceasurilor”. Este vorba despre Nicolae Gherghin, un petroşănean de 47 de ani, de profesie consilier juridic.

 
Ceasuri care măsurau timpul în Imperiul Austro-Ungar
De ani buni colecţionează două categorii de ceasuri: ceasuri CFR, personalizate, care au aparţinut con­ductorilor de tren şi şefilor de gară şi ceasuri care au aparţinut trupelor de grăniceri. Pe astea din urmă le consideră cele mai inte­resante.
”În întreaga ţară au fost vreo 6.000 şi ceva, iar eu am câteva bucăţi. Pot spune că sunt foarte rare, dar pentru mine sunt interesante, fiindcă aici, în Valea Jiului, a fost graniţa cu Imperiul Austro-Ungar, pe Defileul Jiului era vamă. La vamă era un pichet de grăniceri, iar fiecare pichet avea un ceas. Acel ceas nu era al grănicerilor, era al pichetului. Adică atunci când se schimba ofiţerul de serviciu, venea şi scria într-un caiet. A trecut o vulpe, am împuşcat un urs, a trecut nea Ion cu căruţa încărcată cu ţuică şi scria ora la care s-au întâmplat toate astea”, ne povesteşte Nicolae Gherghin.
Colecţionarul ţine însă, cel mai mult, la ceasul unui grănicer despre care, oricât s-a străduit, nu a reuşit să afle nimic.
”Este fabricat în 1931, iar pe capacul lui scrie ”soldat Văgăun N”. Am încercat să aflu care a fost viaţa lui, dar nu am reuşit, în arhivele primăriilor nu figurează nimeni cu acest nume, care să se fi născut sau să fi murit în zonă”, dezvăluie bărbatul.
Pe lângă ceasurile CFR şi cele ale grănicerilor, colecţia lui mai numără şi ceasuri cu tricolor, precum şi „unul rar şi interesant”, marca Movado.
A luat premiul pentru design, un model similar aflându-se în muzeul din New York.

Foto 5 colectionar 2

 

Colecţia de maşini retro
Pe lângă iubirea pentru ceasuri, a mai adăugat-o şi pe cea pentru maşinile de epocă. A avut, la un moment dat, 28 de maşini. Acum are mai puţine, fiindcă ”l-a terminat statul cu impozitele lui”. Tot la 10 ani şi-a pus prima piesă şi în această colecţie: o plăcuţă a unei motociclete Zundapp, din 1939.
„Eram vreo patru, cinci copii la noi la bloc şi se începuse demolarea Centrului Vechi al Petroşaniului. Asta se întâmpla prin `77 şi noi ne jucam prin moloz. Sub dărâmăturile magazinului de electrice din Pe­troşani am descoperit o motocicletă veche, marca Zundapp, din 1939, din timpul războiului. Era ascunsă într-un beci care era zidit, împreună cu un pian. Muncitorii au băgat exca­va­torul, au spart beciul şi au spart pianul”, spune Nicolae Gherghin.
Nu a avut voie să ia motocicleta acasă, însă s-a ales cu plăcuţa ei, unde scrie seria, marca, precum şi emblema de pe rezervor. Le are şi acum, pe panoul de onoare, alături de toate comorile lui, adunate în zeci de ani.
La 18 ani, în timp ce lucra într-un atelier de reparaţii radio-tv, şi-a luat prima maşină: un Fiat 600, la care a lucrat mai mult de un an. Supărat că nu a găsit toate piesele de care avea nevoie pe vremea aceea pentru a o recondiţiona, a vândut-o.

Foto 2 colectionar 2
Însă niciodată nu şi-ar vinde tipul de maşină care ”i-a marcat copilăria”, după cum singur ne mărturiseşte: Opel Kadett. Are şase exemplare, dintre care trei identice. „Opel Ka­dett este o maşină care mi-a marcat copilăria. Aveam în scară o vecină care avea un frate fugit în Austria de pe vremea lui Ceauşescu. Foarte mulţi ani la rând, în fiecare vară, venea cu un Opel Kadett, verde brotăcel. De câte ori venea, ne aduce bomboane, gume şi ne plimba cu maşina. Atât de mult îmi plăcea maşina aia, că mi-am jurat că o să-mi iau şi eu una când o să fiu mare. Uite că au trecut 35 de ani şi mi-am luat nu una, ci şase. Am trei identice şi trei cu alte caroserii”, îşi aminteşte Nicolae.
Colecţia, foarte apreciată de “magneţi”
Ca să nu-şi mai deranjeze vecinii, şi-a cumpărat o casă de la un unchi de-a lui în zona Iscroni, din Ani­noasa, zonă în care 90% dintre oa­meni nu au loc de muncă, supra­vieţuind din ajutoarele sociale şi furtul de cărbuni şi fier vechi. Pentru săracii Aninoasei, maşinile lui Nico­lae au fost mană cerească. Mâncare pe săturate, băutură şi zeci de pachete de ţigări, dacă i-ar fi putut fura şi vinde „rablele” la fier vechi. Prin urmare, l-au călcat hoţii de 17 ori. Pentru că nu mai vrea şi-a 18-a oară, a găsit o soluţie inedită: şi-a mutat maşinile în curtea unui poliţist din Petrila.
Foto 3 colectionar 2
Supărarea mare este, însă, nu că au încercat hoţii să-i fure maşinile; e furios că ei au impresia că piesele din colecţia lui sunt rable, numai bune de dus la fier vechi. „Multă lume nu înţelege că maşinile astea au valoare, nu trebuie să fie privite ca un morman de fier vechi, ca un cupon Rabla. Unele sunt mai scumpe decât o maşină nouă, chiar dacă nu ajung la performanţele maşinilor de astăzi, nu au aer condiţionat, calculatoare, cata­lizator sau norme de poluare”, explică el.
Discuţia despre maşini se opreşte după ce motivează de ce în colecţia lui nu este nicio Dacie. Explicaţia e simplă: copiile proaste nu-i plac. „Daciile sunt comune.
“Sunt atâtea milioane de exem­plare, încât nu merită să-mi cumpăr una, momentan. Merită aia care este în stare excelentă şi foarte veche. Dar, în rest, pe mine nu mă fascinează Dacia.
Dacia este o copie proastă, o copie nereuşită a unei maşini franţuzeşti”, ne asigură bărbatul.