Viorel Ilişoi: ”Poţi fi scriitor genial din prima, dar ziarist nu ai cum să ajungi din prima” (I)

Articolul a fost vizualizat de 378 ori

interviurile replica


 

 

viorel ilisoi

Anamaria NEDELCOFF
Ziaristul Viorel Ilişoi şi-a lansat recent “Cele mai frumoase reportaje” la Deva. Într-un interviu acordat săptămânalului REPLICA, care se va întinde pe mai multe părţi, Viorel Ilişoi vorbeşte despre cât de greu îi este lui să publice o carte. În­tot­deauna e nemulţumit, fiind convins că textele ar mai putea fi îm­bu­nătăţite. Discuţia a atins şi subiectele jurnalism, jurnalişti şi felul în care secolul vitezei a schimbat una dintre cele mai frumoase meserii din lume.

Reporter: La lansare aţi spus că ”e un fel de avort publicarea unei căr­ţi”. De ce nu e o naştere? Naşterea unui copil care primeşte notă ma­ximă la apariţia pe lume.
Viorel Ilişoi: Pentru mine este un avort. Un autor care consideră că a desăvârşit textul, că l-a dus la perfecţiune şi îl publică în forma lui perfectă, e o naştere. Pentru mine, publicarea unei cărţi este un avort, pentru că niciodată nu pot spune că aia e forma definitivă. Tot timpul i-aş mai găsi ceva de făcut şi trebuie să-l rup violent, să-l expulzez într-o carte. Va fi o suferinţă continuă să mă uit la o carte, intangibilă, să nu mai pot face nimic, ştiind că aş mai fi putut să mai lucrez la acel text. Nu-ţi poţi acorda atâta timp să îţi perfecţionezi un text, pentru că viaţa nu îţi dă atâta timp. La un moment dat începe să iasă cucul din ceas.

Reporter: Cât aţi lucrat la ”Cele mai frumoase reportaje?”
Viorel Ilişoi: Aproape un an de zile. Dacă aş decomprima timpul, să îl duc la valoarea lui comună, aş spune că ultimele patru luni am lucrat cât în opt. Am muncit aproape câte 20 de ore pe zi. Sunt, totuşi, 400 de pagini de carte. Au fost 600. În carte reportajele sunt schimbate (faţă de cele care au apărut în ziar sau pe site-ul personal). De exemplu, celui cu ”Îngerii chilugi de la Oncologie” i-am pus un final. Se încheia brusc. La alte reportaje am adăugat chiar şi cu 50% mai mult.

Reporter: Spuneaţi că unul dintre cele mai grele reportaje a fost cel cu ”îngerii chilugi de la Oncologie” şi că l-aţi scris abia după an şi jumătate. Au aşteptat şefii dumneavoastră atâta timp după el? V-au certat?
Viorel Ilişoi: A fost mai rău de atât. M-au certat, m-au dat şi afară, veneam a doua zi înapoi… Dar eu am fost încăpăţânat! Nu-l dau până nu zic eu că e bun! Dă-mă afară! Îţi dau altceva între timp, nu însemna că nu făceam nimic altceva între timp. Mai lucram simultan la vreo trei, patru. Dar la ăsta a fost mai rău: am făcut documentarea pentru Jurnalul Na­ţional şi nu am scris. Am plecat de la Jurnalul Naţional şi încă nu l-am scris. Şi l-am scris pentru un alt ziar: deci am făcut documentarea cu fotograful de la Jurnalul şi l-am scris în Co­tidianul, după aproape doi ani.

Reporter: Dar de ce aţi aşteptat atât?
Viorel Ilişoi: Nu am putut să îl scriu! A fost o emoţie puternică pentru mine. A fost un şoc. Dacă aş fi ştiut ce e acolo, nici nu mă duceam. Sunt o fire sensibilă, mă emoţionez uşor şi rumeg greu emoţiile astea. Mă urmăresc mult timp. Eu mi-am zis: ”A, e un spital, sunt nişte copilaşi simpatici, ne jucăm pe acolo un pic”… Dacă ştiam ce e acolo, nu mă duceam. Dar m-am dus şi m-am întâlnit cu cea mai cruntă formă a bolii şi a morţii. Şi nu înţelegeam. Cum dracu are un copil de trei ani cancer? Făceam eu cancer, nu era nicio problemă: eu beam, fumam, mi-am pregătit-o singur. Dar ei, săracii…

Reporter: Spuneaţi că ”scrisul e un chin, mă dau cu capul de pereţi, intru în depresie”. De ce?
Viorel Ilişoi: Eu nu pot să scriu uşor. Scrisul reportajului, faţă de ştire, implică creativitate. Dacă ar trebui să povestesc simplu, linear, nu aş face decât să îmi transcriu notiţele, care sunt foarte laborioase, atente. La o documentare scriu 30-40 de pagini. Nu transcriu ce zice ăla tot. Îl ascult. Dar îmi transcriu impresiile de moment, cu mici observaţii. Scriu greu pentru că eu creez greu. Trebuie să faci o frază frumoasă, o construcţie care să stea în picioare, să capteze cititorul.

Reporter: ”Presa trebuie să schim­be oameni”, aţi mai spus. Cum?
Viorel Ilişoi: Contextul era aşa: presa nu schimbă lumea, schimbă oameni. Ca să schimbi lumea, aş vedea presa ca un motor care să ducă nava asta uriaşă, care e lumea. Nu! E prea mult! Mintea mea nu poate să perceapă aşa ceva! Şi nu toată lumea e prinsă în angrenajul presei, ca presa să poată schimba toată lumea. Presa e doar uleiul din mecanism. Me­canismul e mult mai mare şi mai puternic, dar nu ar funcţiona fără presă. Dar presa poate schimba oa­meni. Am redus nivelul de la lume la individ. Îl schimbă pe ăla, pe ăla, pe ăla. Nu-i schimbă pe toţi oamenii, că nu are cum.  Sunt unii analfabeţi, care nu citesc presă şi n-ai cum să-i influenţezi. Sau sunt pur şi simplu proşti, care nu înţeleg ce vrei; sau sunt oameni cimentaţi în prejudecăţi. Lovitura ta cu presa nu reuşeşte să treacă de zidul lor. Sunt impe­ne­trabili, construiţi, zidiţi în auto­suficienţă. Dar poţi să speri, ca reporter, că uneori, ceva din munca ta poate să schimbe nişte oameni, să-i ajute. Şi nu mă refer la campaniile astea umanitare, ”Daţi un leu pentru Azorel!”. Ci mă refer la reportaj aici. E cel mai bun lucru pe care poate să-l dea presa.

Reporter: Un scriitor bun poate fi şi un ziarist bun?
Viorel Ilişoi: Poţi fi scriitor genial din prima, dar ziarist nu ai cum să ajungi din prima. Oricât ai fi tu de genial şi oricât de bine ai şti tu limba română sau limba în care scrii, oricâtă cultură ai avea, oricât de inteligent ai fi, nu ai cum să fii ziarist din prima. Eşti scriitor, îţi imaginezi, îţi faci tu jocuri de originalitate de care vrei. Jurnalismul înseamnă şi multă experienţă, dincolo de înzestrările tale native şi de cultura academică acumulată. La ce îţi foloseşte cultura dacă te duci undeva să obţii o informaţie şi nu o obţii? Intri într-o şatră, nu ştii să te apropii de oamenii ăia, nu ştii să-i convingi să îţi dea informaţia, nu ştii ”să furi” o ştire, ”s-o vinzi”, s-o faci cerută.

Reporter: Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un ziarist, pentru a ajunge să scrie reportaj bine?
Viorel Ilişoi: Calităţile… Trebuie să fii inteligent. Dacă eşti prost, nu poţi să scrii. Nu trebuie să fii neapărat genial, nu trebuie să ai mintea lui Einstein, dar îţi trebuie o minimă inteligenţă, fiindcă te mişti în lumi diverse, cu viteză mare. Azi eşti într-o şatră, mâine eşti într-o fabrică, poimâine eşti într-o sală de operaţie, răspoimâine eşti pe un aerodrom militar.

Reporter: Pendulezi, ca ziarist, în lumi diferite, de la o zi la alta…
Viorel Ilişoi: Da, cu rapiditate mare, fiindcă dacă ai sta un an de zile numai în spital, e ok, capeţi o experienţă. Ştiu reporteri care, de ani de zile, stau numai la biroul primăriei. Şi ştiu tot ce mişcă în primărie. Aveam un coleg la Cotidianul, care a fost 15 ani de zile acreditat la Co­troceni. El, acolo, cunoştea şi pisicile, ştia tot. Dar ăla nu era reporter de teren. Ăla era acreditat la Cotroceni, numai acolo a stat. Eu vorbesc de reporterii de teren, care, mişcându-se cu atâta viteză şi prin atâtea medii diverse, trebuie să aibă un pic de inteligenţă să înţeleagă repede lumile prin care se mişcă. Şi să se adapteze uşor.

    VA URMA