100 de ierni grele, într-o casuţă de lemn din Ţinutul Pădurenilor

Articolul a fost vizualizat de 3,054 ori

Eva Toma este cunoscută mai ales de bătrânii din satul Vălari, comuna Topliţa, judeţul Hunedoara. Copiii nu prea au cum s-o ştie, pentru că de vreo cinci ani n-a mai prea ieşit din curte. Poate doar până la biserică şi înapoi. Bătrânii cu vârste de 60, 70, 80 de ani o ştiu însă pe Eva Toma ca pe cea mai frumoasă femeie din sat. Ei înşişi erau copii pe vremea-n care, “nana” Eva, cum i se spune, îşi creştea de una singură cele trei fiice, toate trei aflate acum la bătrâneţe. Mulţi îşi aduc aminte de ea ca de femeia frumoasă chinuită o viaţă, de soţ şi de soartă.
Pe 12.12.2012, nana Eva a împlinit 100 de ani. 

Eva Toma, bunicuţa în vârstă de 100 de ani

Eva Toma, bunicuţa în vârstă de 100 de ani

Vreme de 100 de ani a îndurat de una singură viaţa grea dintr-un sat de munte, bătăile soţului şi chinurile creşterii a trei copii de una singură, însă nimeni, niciodată, nu a auzit-o rugându-l pe Dumnezeu să-i curme viaţa. Nici acum nu face asta, deşi, de mai bine de un an, nu mai poate umbla şi toate cele o dor.

Un test simplu: “N-ai o pastilă?”

Zace într-un pat, din căsuţa ei de lemn. Abia dacă mai poate vorbi, însă nici gând să îndrăznească să-i spună ea Domnului ce să facă El cu viaţa ei. Când o întreb cum se simte, se mulţumeşte doar să dea din cap a semn de “Mai lasă-mă, că nu mai pot”. Apoi îmi ia mâna într-a ei şi nu-i mai dă drumul. Mă strânge tare de mână. Ar vrea să spună “Mai stai, nană, că de mult n-am mai vorbit cu vreun străin de la oraş. Să-mi mai spună ce-i pe la Niedoara (Hunedoara – n.r.), să-i mai spun şî io ce mai îi pân sat, să mă mai panăt (plâng – n.r.) şî io la cineva”. Mâna-i e rece, cu toate că patul său e pus chiar lângă soba în care trosnesc trei lemne groase, tocmai puse pe foc. Strângându-mă de mână în semn de atenţionare, spune: “Nu poci să suflu. De-aia nu pre poci vorbi”. Apoi mă-ntreabă: “Da’, di ce vrei să mă tragi în chip (a trage în chip – a fotografia – n.r.). Aşe urâtă şi bătrână cum îs, vrei să mă tragi în chip?!”. Bătrâna peste care au trecut 100 de ierni grele pare că se alintă un pic. S-a îmbrăcat în straiele ei cele mai bune, pădureneşti. Altele nu are şi nici n-a avut vreodată. Nu i-au plăcut hainele “moderne” şi nici n-a purtat vreodată aşa ceva, după cum spun nepoţii. “Mă doare rău capu’. N-ai să-mi dai ceva de cap?”. Îi întind o bucată dintr-o folie cu un medicament pe bază de Ibuprofen, rătăcită pe undeva prin geantă. Bătrâna zâmbeşte şi-mi împinge mâna înapoi. M-a testat doar. A vrut să vadă dacă vreau cu adevărat să o ajut “ori ba”.

“De ce mă tragi în chip?”

Zâmbeşte mulţumită că domnul tânăr de la oraş nu se ţine chiar aşa de ocoş cum credea ea că va fi. În timp ce-mi retrag mâna, îmi dau seama că era cât pe ce să comit o greşeală de neiertat: pastila mea pentru dureri de cap îi poate afecta destul de rău pe cardiaci. Nana Eva nu se ştie cu vreo boală la inimă, dar la 100 de ani… De fapt, în toată viaţa ei a fost la medic o singură dată. Pe când avea vreo 40-50 de ani (nici fetele ei, acum în vârstă de 61, 73, respectiv 74 de ani nu mai ştiu exact) a chinuit-o o pneumonie. Atunci a stat internată în spital două săptămâni. În rest, nu s-a dus nici măcar la dispensarul din comună. Niciodată! După ce se convinge că am vrut să o ajut, cu ce aveam la îndemână, îmi spune “Stai domnuţule linişcit, că-mi cumpără copiii tăt ce-mi trăbă”. Mă mai întreabă o dată de ce tocmai a pozat-o colegul meu. Nici de data asta povestea mea cu exemplul de care au nevoie cei care la 30 de ani se plâng că le e greu nu ţine. Îmi spune câte două-trei cuvinte, apoi face câte o pauză lungă din cauză că nu poate să respire. Din ce-mi zice, reuşesc să-mi dau seama că încă nu acceptă ideea că nu mai poate umbla de una singură şi că doar atunci când se simte mai bine abia dacă se poate ridica în capul oaselor, în pat. Nu trece mult şi mă mai întreabă o dată “Da’ di ce m-ai tras în chip?”. De data asta găsesc altă soluţie. Şi merge: “Pentru c-am auzit că eşti ai’ mai faină nană de pe tătă valea asta”. Dacă respiraţia ar lăsa-o, ar porni într-un hohot de râs. Aşa se mulţumeşte doar cu un zâmbet larg şi cu un legănat al capului. Doar ochii ei albaştri par a fi uitat să îmbătrânească, iar după ultima mea explicaţie par a fi şi mai vioi.

Secretul longevităţii: mii de zile de post negru

Eva Toma şi două dintre fiicele sale: Victoria, de 73 de ani (în stânga) şi Mărioara,  de 61 de ani (în mijloc)

Eva Toma şi două dintre fiicele sale: Victoria, de 73 de ani (în stânga) şi Mărioara,
de 61 de ani (în mijloc)

Victoria Popa (73 de ani), cea de-a doua dintre cele trei fete ale Evei Toma, spune că mama ei le-a crescut aproape singură. “Mama s-o născut sus, pă deal, la Droblea (un cătun situat aproape de Vălari, la o jumătate de oră distanţă de mers pe jos). Eu şi sora me mai mare (Paraschiva Ionescu – 74 de ani – n.r.) acolo am copilărit. Dup-aia, mai târzâu, când eram io deja măritată ne-am mutat aci, în vale. Am făcut casă, ş-am băgat curent. Îs aproape 60 de ani de-atunci. Am făcut casa, o vinit curentu’, şî la on an dup-aia am luat un apărat ge radio. Ş-acuma mai mere. Televizor n-am avut numa’ acuma, mai încoace, da’ mama nu s-o uitat niciodată la el”, povesteşte Victoria. Femeia, chinuită şi ea de cei 73 de ani pe care abia-i mai poartă-n spate, descrie aproape telegrafic viaţa mamei sale: “Of Doamne, ce viaţă gre o mai avut! O avut un bărbat mai prăpădit… Să tăt fie vo 30 de ani de când o murit tata. Era beţât (beţiv – n.r.)… Lucra la pădure… Pleca cu săptămânile de-acasă. Câteodată nu venea cu lunile… De câteva ori o fost plecat ş-on an întreg. Mama o stat mai mult sângură. Pă mine mă lua de mână, pă asta mică (Mărioara – acum în vârstă de 61 de ani) o punea într-o covată de nuiele pă care o ţânea pă cap şi aşe urca cu noi dealu ca să merem la fân, ori la sapă”. Când e întrebată cum se face că mama ei a reuşit să ajungă la 100 de ani, nana Victoria are o explicaţie la fel de scurtă şi cuprinzătoare: “N-o beut nimic, deloc, ş-o ţânut tăte posturile. Ţânea tăte posturile mari, cu post negru miercurea şî vinerea înainte de săbătorile mari, dar ţânea post şî-n alte luni din an”.

Dorul de muncă

La 100 de ani, Eva Toma locuieşte şi acum într-o casă de lemn mică şi simplă

La 100 de ani, Eva Toma locuieşte şi acum într-o casă de lemn mică şi simplă

În timp ce fiica ei cea mijlocie povesteşte în locul său cum a dus-o, bătrâna pădureancă ajunsă la centenar însoţeşte printr-un clătinat din cap fiecare episod dramatic din viaţa ei. Nu-mi slăbeşte însă mâna deloc dintr-a ei. De sub mâneca albă a cămăşii de pădureancă iese un os învelit în piele. Dacă n-ai ştii că are 100 de ani de viaţă, ai crede că suferă de o maladie care o mănâncă de vie. Nici vorbă însă de o asemenea boală. Nana Eva se plânge însă de o durere continuă de cap, iar de un an încoace dă semne de Alzheimer într-un stadiu incipient. Vecinii spun că până pe la 98-99 de ani, o mai vedeau pe Nana Eva prin curte, sprijinindu-se cu o mână de un toiag, iar în cealaltă mână purtând o găleată de 10 litri cu apă, ori cu mâncare pentru porcii din gospodărie. Avea 99 de ani când a dus ultimul braţ de lemne în casă. În Pădurenime, copiii muncesc de când încep să meargă bine în picioare. Mai întâi, din plictiseală, îi imită pe cei mari, prin gospodărie. Încep jucându-se cu aruncatul grăunţelor la găini, pe la 3-4 ani, şi aproape că îşi finalizează procesul de învăţare a muncii pe la 10 – 12 ani, la coasă (doar băieţii), la fân, ori la sapă (şi băieţii şi fetele). Abia mai târziu, băieţii sunt luaţi de taţi şi bunici şi la tăiatul lemnelor în pădure. Eva Toma nu a făcut excepţie de la regulă. A muncit de când era copilă. S-a măritat de tânără, dar n-a avut noroc de un bărbat bun. Când era acasă, soţul o ţinea mai mult în bătăi, aşa că femeia aproape că se bucura când omul ei pleca de-acasă cu lunile şi o lăsa în pace, să-şi crească aşa cum poate cele trei fete. “Nu mă mai poci da jos din pat. Cred că de-aia mă doare şi capu aşa de rău. Am muncit o viaţă-ntreagă ca să am ce să le pun în gură la copii. Acuma vreau să mai fac, da’ nu mai pot”, se plânge Nana Eva. Ar mai uita de dureri dacă ar mai putea să-şi facă de lucru pe lângă casă. Aşa “s-a tratat” în ultimii 30 de ani, muncind.

Cea mai frumoasă urare

Mai stă un pic şi, un alt reflex specific oricărui pădurean apare: acela de a-şi “omeni” oaspeţii. Dacă un pădurean te invită să bei cu el un pahar de ţuică, ori să înfuleci ceva şi îl refuzi, îi strici toată săptămâna. În Ţinutul Pădurenilor aproape că nu există jignire mai mare decât să refuzi invitaţia gazdei la masă ori la un pahar de vinars. Tocmai de-asta, dacă te opui, românii din această zonă a ţării aproape că te bagă cu forţa în “casa ai’ bună” ca să te omenească. “Îmi pare rău că acuma n-am ce vă da”, spune Nana Eva, suflând din ce în ce mai greu. Abia-abia o conving că “nu-i bai”. Nu-mi dă drumul la mână nici acum. Ar mai sta la poveşti, aşa, cum poate ea, printre două suflări mai grele, însă “domnuţul” se grăbeşte, ca orice “domnuţ gi la Niedoara”. După ce-mi iau a cincea oară rămas bun de la ea, îmi lasă mâna dintr-a ei şi-mi spune “La mulţ’ ani! Să fiţ’ sânătos domnuţule!”, iar în timp ce uşa de la căsuţa ei de lemn mai are un pic până să se închidă de tot, dinspre patul în care femeia e chircită sub o pătură, aud cea mai frumoasă urare pe care mi-a făcut-o până acum cineva: “Să trăieşti cât mine”, spune bătrânica peste care au trecut 100 de ierni grele.

Nepoţii Evei Toma spun că, dacă va trece cu bine peste următoarele două luni, au toate şansele să o sărbătorească şi la 101 ani: “Dacă scapă-n primăvară, o mai duce un an bunicuţa noastră. Asta-i sigur”, spune Vasile Toronilă (54 de ani), unul dintre nepoţii femeii. Şi are destul de mulţi. Familia ei cuprinde nu mai puţin de cinci generaţii. Toate cele trei fete îi sunt în viaţă. Eva Toma are şase nepoţi, opt strănepoţi şi doi stră-strănepoţi.

Tags: ,