Colţos pe seama decorurilor lui Jules Verne. Stăpânii din urmă ai imposibilului „Colc” şi „experimentul Calinic”
Când ai totul pus la punct, cetăţenii tăi sunt fericiţi, iar alţii mor de invidie că nu se pot muta lângă tine, te poţi socoti satisfăcut, somnambul cu salariu, afiş pentru comunitate şi visător la glorii cât de mici, care să justifice urmaşilor să te treacă pe o plăcuţă de stradă. Dar când eşti primar de România, totul se discută altfel!
De mai ai „ghinionul” să te şi naşti printre ruine, cu câţiva consăteni care-şi mai aduc aminte că sunt urmaşi de nemeşi români haţegani, cu ceva popi de-o incultură cât Turnul Eiffel, cu cititori de Jules Verne şi câţiva români reuniţi din zări şi scandalizaţi, atunci se cheamă că eşti primar în comuna Râu de Mori. Te poţi numi chiar drăguţ, Niculiţă.
Stai adică clocitoare pe câteva monumente istorice formidabile, care ar stârni invidia a 2/3 din Muntenia şi a unei jumătăţi de Dobroge, şi te uiţi în sus, pe valea Ruşorului, să vezi ce culoare au norii? Nu. Acolo este locul de petrecanie discret, terenul de hărtănit pentru căsuţele celor care mănâncă la grătar câte o jumătate de porc.
În schimb, mai aproape, prin văi deschise, ai un centru turistic voinic; construit şi nu altfel. O micuţă vârtelniţă de ocupat bani, fără ca să tragi foloase îndelungi. Nu se ştie ce poate, în afara programului funcţionăresc, pentru că avem doar o singură „poză” de cât de frumuşel este el.
Dacă el dezvoltă informaţiile de pe pagina primăriei, te cruceşti ori te poţi scandaliza de cât de primitiv şi găunos pot să-ţi faci turismul ca să aibă ceva mers de ţestoasă cu reacţie. Te lauzi (http://riu-de-mori.ro/) că principalele tale obiective se numesc „Colc” (probabil cu grafie maghiară, unde „c” se citeşte „ţ”). Ce s-a adunat acolo mai mult decât informaţii de la „Ileana Firțulescu, Ziarul INFORMAŢIA şi alte surse”, şi de la bunica tuturor nătărăilor într-ale culturii de masă (Wikipedia)? Noroc că şi pe aici dinozaurii au lăsat ceva pârtii, pe care unii pretind că se poate recălca. Au avut însă grijă pădurarii-forestieri să radă din ele atâtea sectoare, încât să ai mai bune şanse să te întâlneşti şi cu Moş Martin.
La nici 300 de metri de sediul lui Niculiţă, tronează de-o veşnicie marea ruşine a buricului comunei: ruinele curţii nobiliare a familiei Kendeffy. Dacă s-au tăiat recentisim balaurii buruienoşi din jurul ei (probabil la sesizarea unei anume „Scrisori deschise” care a fost lansată sub nasul responsabililor), nu înseamnă încă mare lucru. Atât doar că poţi să mai vezi ceva din câteva frumoase pietre cioplite (romane, gotice şi renascentiste) şi petece de pictură de Renaştere care se ambiţionează să nu-şi ia lumea-n cap (până la Metropolitan Museum of Art, de exemplu).
Oricum, la pofta lui Daniil Stoienescu, s-au scobit în linişte mormântală, cu dălţi din cauciuc, din uşa pivniţei, două fragmente de inscripţie romană. Ele au zburat spre Hăţăgel, trecând obligatoriu prin faţa clădirii primăriei şi a postului local de poliţie (pentru că alt drum mai potrivit nu se găseşte). Începutul a fost făcut, de ce n-ar face-o şi alţii?
Din complex s-a „salvat” ruina capelei calvine (sec. XVII): înzidindu-se toate vechile ei goluri. Experimentul cu plombele dovedeşte că se poate „face ceva”, dacă pui vreun muşchiuleţ la bătaie; chiar dacă este de-o subtilitate de călcător în străchini. În rest, ce terariu se va dezvolta la interior, va fi de văzut, din timp în timp, escaladând zidurile cu scări de la pompierii din vecini.
Ruinele au dobândit, deja de peste un deceniu, un proiect de reabilitare şi promovare, semnat de arhitectul bucureştean Popescu-Dolj. A fost lansat, apoi şi acum, complet abandonat – dovadă că numai subsemnatul şi-l aminteşte. Deja de atunci, aproape ca şi în prezent, punctul slab este şi va fi, demicartierul urmaşilor de ţigani zlătari aduşi de familia Kendefy din Ţara Românească, la începutul secolului al XVI-lea. Obrăznicia felurilor de procurare a necesităţilor vieţii şi degringolada urbanistică de tip fantasy, care le era proprie, le-a fost „compensată” acum cu o agresiune constructivă pusă sub însemnul concernului Mercedes. Biserica parohială (menţionată direct în 1526) s-a ambalat în kitsch. Probabil că avem de-a face cu o măiastră politică de dezvoltare înspre oraş, a valoroşilor consilieri locali, sprijiniţi tehnic de responsabilul de compartiment angajat în primărie.
Ajungem şi la ruinele curţii din faţa bisericii de la Suseni (ultimul sat spre Retezat), de la poalele cetăţii medievale. Ea practic nu mai există pentru că a fost înghiţită de expansiunea gospodăriilor celui de-al doilea demicartier de minoritari. Probabil au cu toţii acte în toată regula, cu autorizaţii de construcţie, bine vizibil parafate de primăria din Râu de Mori.
Cetatea Colţ este alt buboi pe obrazul domnului inginer-primar, ca om-simbol al administraţiei locale. Deşi este de la Adam pe Lista monumentelor istorice din România, regimul de proprietate al ruinelor nu este clar nici până în ziua de astăzi. Tocmai bine, ca oficialitatea să se derobeze de răspunderi. Pentru că tot legea spune că, dacă cineva – turist inconştient (posibil străin), se întâmplă să cadă de pe ruine, proprietarul trebuie să fie tras în justiţie şi obligat să plătească toate daunele posibile imaginate de un avocat isteţ. Deci ar părea că doar silvicii (cu sediu tot în Râu de Mori) ar trebui să se ocupe de concertul buruienilor din cetate şi de protecţia civilă a îndrăzneţilor care nu doresc să afle despre „Castelul din Carpaţi” numai citindu-l pe Jules Verne de pe sofaua din salon.
Culoarea locală nu este întreagă fără ca mama biserică ortodoxă să nu aibă şi ea aportul ei. Monumental de memorabil şi de citat veşnic drept pilduitor. M-a îndemnat profesiunea şi pasiunea să mă ocup în mod special de două biserici din comună: Suseni şi Ostrov. În primul caz am asistat doar la cercetarea arheologică a prietenului Victor Eskenasy, în schimb m-am nevoit a demonstra că acolo a fost o mănăstire (Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă, Bucureşti, XX, nr. 2, 1989, p. 22-29; separat am publicat piatra de mormânt a lui Ghenadie). Ca şi în alte multe locuri, întreprinzătorii într-ale compensării vieţii monastice prigonite de comunism, au ambiţionat să facă mănăstirea la loc. Până aici, nimic reprobabil, dimpotrivă, era o soluţie de salvare a ruinelor folosite doar pentru umbrirea vacilor şi cailor, de lungi decenii. Numai că responsabilul noii ctitorii era un taifun, pe nume Calinic.
Venit din neantul mioritic, Calinic demonstra tot ceea ce era mai nesănătos pentru ideea de cultură ortodoxă. Nu-şi isprăvise nici un fel de studii serioase. M-a îngrozit când era gata să moară pentru adevărul că numai ortodocşii aveau altarul către răsărit. Apoi a început să construiască; în dorul lelii. Nimic nu a mai fost căutat arheologic. „Da, au mai fost nişte oase umane”. Ce a făcut cu ele, nu se ştie. Probabil se aşteaptă ca viitorii săi confraţi în monahism să facă exact la fel cu osemintele sale înhumate pe undeva. Adică să i le arunce pe undeva, pentru că nu există nici o şansă să devină moaşte
Apoi a urmat altă lovitură: iconostasul comandat şi executat în aşa fel încât să se integreze arcului triumfal, gotic, a fost zvârlit afară, sub cuvânt că era „prea catolic”. În cuta potcapului lui Calinic nu se găsea informaţia că iconostasul nu figurează în zestrea bisericilor catolice. Înlocuitorul este o veşnică dovadă a gustului teocratului: cioplit ca din topor.
Lovitura de graţie a venit însă pentru „amărâtele” de fragmente de frescă din interior. Ele datau din secolul al XIV-lea şi erau singurele mărturii artistice din ţară care se alăturau celor din Curtea de Argeş. Înhăitat cu un pretins „zugrav de biserici” timişorean (Viorel Ţigu), a săvârşit ceea ce imaginea alăturată o demonstrează cu prisosinţă. Cuvântul „oribil” nu este îndeajuns de plastic (pentru alte opinii vezi şi https://www.totb.ro/necazurile-fratelui-mihaila-despre-dezastrul-de-restaurare-de-la-manastirea-colt/).
Calinic nu a primit nici o palmă zdravănă arhierească pentru ceea ce legea numeşte „distrugere de monumente istorice”. Primăria Râu de Mori, Poliţia, Direcţia Judeţeană de Cultură s-au făcut că plouă. Toţi cei înşiraţi erau măcar obligaţi „să sesizeze”. Puşcăria, plata tuturor stricăciunilor şi posibila recuperare a lor trebuia să rezulte din vinderea tuturor maieurilor şi pixurilor lui Calinic, dar cu asumarea răspunderilor şi de către şefii care i-au îngăduit aventurile.
Sfârşitul lui Calinic a venit de la noul arhipăstor de Deva, din motive cu totul altele decât gestiunea sa criminal antinaţională de la Suseni-Râu de Mori. S-a oploşit, zice-se, pe la Sibiu, unde aşteaptă probabil să-şi continue talentele pentru care Hunedoara n-o să-i rămână veşnic recunoscătoare. Acum, la Mănăstirea Colţ s-au aşezat nişte maici cuminţi.
Din păcate, voluntarismul lui Calinic se prelungeşte în felul în care instituţia-biserică îşi gestionează patrimoniul. Chiar biserica parohială din Râu de Mori a fost renovată fără ca cineva să caute cât din ea mai data de la anul primei sale menţionări ori poate chiar din secolul al XIV-lea. Dar nu a fost de-ajuns, ci a primit aşa, un fel de moţ la chelie, cu piatră aparentă pe contraforturi.
„Specialiştii” au lucrat-o atât de temeinic, că tencuielile exterioare i se scorojesc. Imediat după 1990, la Unciuc, unde se afla cea mai mică biserică medievală cu altar rectangular din Haţeg, a fost senin upgradată fără nici un fel de scrupul. A contat doar „coaja” bisericii, locul unde încap cât de mulţi rugători posibili, care nu au nici o sensibilitate la şirul de acumulări culturale cu care biserica se poate lăuda (la noi) pe o lungime de câteva sute de ani. Acţiuni recente s-au derulat şi la Ohaba Sibişel. Nici că se poate o mai sinistră degradare de la „biserica din…”, la „o oarecare biserică”, una cu frescă şi ancadramente cioplite trudnic din piatră, contra alta din blocuri de BCA. Iar Ostrovul şi-a îngheţat restaurările în anul 1996. De ce adică să fie una dintre cele mai mari mândrii ale comunei ori a districtului haţegan? Se ştie că există acolo pictură murală, interioară şi exterioară, databilă în secolul al XV-lea. Dar, absolut nici un demers ori proiect nu s-a iniţiat pentru scoaterea diamantului de sub crusta de lut. Cui trebuie să-i pese ca acele comori să redevină vizibile? Probabil numai prinţului Charles.
Să fim deci deplin conştienţi că, dacă nu există un complot cultural antiromânesc în Haţeg, măcar toţi responsabilii patrimoniului construit se complac în a se deroba de responsabilităţi. Asistă, cu nimeni nu ştie ce sentimente, la amputarea cunoaşterii locului în care se mişcă, diluându-i istoria până la cea mai deplorabilă poşircă, prăduiri, ciocăniri iresponsabile, betonări hotărâte, termopanizări cât încape, năvale vegetale, acoperirea făptaşilor de fapte penale, sabotarea propriilor lor averi şi a urmaşilor lor. Garnitura nu este deplin ocupată cu cei ce afirmă că „nu pot”, ci doar cu aceia care „nu vreau”. Tuturor acestora, bandiţi ori găinari, complici ori neputincioşi, ar trebui să le legăm pânza tricolorului la ochi, iar hampa lui să le-o transformăm în ţeapă, ca să resimtă fizic ce-i aia „identitate”, în afara folosirii limbii materne. Dacă vreunul va îndrăzni să-şi mai clameze românismul, să-l băgăm pur şi simplu cu organul trâmbiţei caragialeşti în urzicile care ne acoperă mărturiile trecutului.
Este o ideală imagine virtuală. Păcat că nu reuşim să crăpăm destul de adânc obrazul acelora care îşi despart atât de neruşinat prestaţiile verbale, de mărturia faptelor.
Adrian Andrei RUSU
foto: © Adrian Andrei Rusu
Dr. Adrian Andrei Rusu este cercetător ştiinţific al Academiei Române (Filiala Cluj-Napoca), cadru didactic universitar asociat. Specialist în istorie şi arheologie medievală, istoria arhitecturii medievale (domeniile castelologie şi monasterologie), monumente istorice medievale şi premoderne, cultură materială medievală. Printre altele, autor al unei monografii despre ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700 (publicată în 1997), un tratat legat de geneza şi evoluţia cetăţilor Transilvaniei, până la 1400, semnatar a 26 volume de autor şi în colaborare, peste 150 de studii şi articole de specialitate, zeci de recenzii, note şi articole în reviste de cultură.
SALVAȚI MONUMENTELE HUNEDOAREI! – o campanie Replica – Info HD
citește și:
