Cum au sărbătorit hunedorencele Sânzienele și Ziua Universală a Iei

Italianul Pepe vine de zece ani în România, iar astăzi a vrut să vadă cum sărbătoresc hunedorencele Sânzienele și Ziua Universală a Iei. A urcat, așadar, la Ghelari ca să se mire de splendoarea catedralei de aici. Apoi și-a zis să meargă și până la Centrul de Informare Turistică. Unde le-a găsit pe ghelărence, îmbrăcate în costumele lor bogate, roșii, înflorate a vară: „E splendidă catedrala, splendidă! Cea mai frumoasă din lume, după biserica San Pietro! E foarte frumos aici, la voi. Și în Italia avem munți și panorame minunate, dar și România e frumoasă!”, spune el. A fost mirat să constate că în ciuda salariilor mai mici, benzina e mai scumpă în România decât în Italia, ba chiar și pentru o cafea a fost nevoit să plătească mai mult. Remarcă frumusețea femeilor și spune că diferența între România și Italia sunt tradițiile: „La noi, în Italia, s-au pierdut aproape de tot. La voi încă se țin! Am venit aici de Paște și voi încă mai faceți ouă vopsite. Îmi amintesc că mama mea făcea: roșii, verzi, așa că, atunci când am primit unul, m-am simțit ca în copilărie, acasă. În plus, oamenii mi-au dat pâine, vin… Așa, pur și simplu, fără să mă cunoască. Tradițiile e tot ce aveți mai valoros! Nu le lăsați să se piardă!”

 Sânziene, la grindă, pentru protejarea caselor

Liana Toma, responsabila Centrului Local de Informare Turistică din Ghelari spune că slujba de la biserică este, în ziua de Sânziene, deosebită. „În plus, în această zi se sfințesc aceste minunate flori, sânzienele, care la Ghelari sunt și albe, și galbene și se duc acasă, pentru a proteja casele de intemperii, de necazuri. Exact cum se duc la Florii ramuri de salcie, în data de 24 iunie se duc flori de Sânziene și se agață la grindă, pentru protejarea caselor și a oamenilor.” Ghelăreanca adaugă că sunt, încă, foarte multe persoane din Ținutul Pădurenilor care au colecții întregi de costume populare și alte lucruri extrem de frumoase și valoroase. „Mi-aș dori să putem face, la Ghelari, un mic muzeu, un loc în care să putem expune mereu. Lumea ar fi interesată să producă, să coase pentru acest muzeu. Însă ar fi minunat dacă am putea ajuta oamenii să le și vândă, fără să-i înebunim cu documentele, prin intermediul unei forme asociative. Oamenii ar putea trăi foarte bine din vânzarea produselor: ciorapi din lână cu zecile de perechi, cusături, goblenuri, costume populare, cămăși, cămăși populare miniaturale. Dumnezeu ne-a dat de toate: avem fructe de pădure, vișine, cireșe, mere, pere… Iar oamenii sunt foarte harnici. Dacă am reuși să facem o bucătărie a comunității printr-o asociație, ar fi de mare folos pentru comunitate. Noi promovăm zona, dar vin turiștii, ne văd și pleacă. Oricare dintre ei ar cumpăra un borcan de dulceață! Sunt foarte mulți ar vrea să cumpere costume populare, poate chiar miniaturale, deci s-ar putea trăi foarte bine din ceea ce se produce în gospodăriile noastre. De altfel, în sensul ăsta tocmai am înființat o asociație: Asociația Turism Hunedorean.”

“Suntem foarte fericiți să sărbătorim ia românească!”

Ramona Pop și-a dorit să susțină evenimentul și a venit cu un costum pădurenesc vechi de 70 de ani și o întreagă familie de păpuși. Care poartă și ele, de Ziua Universală a Iei Românești, frumoasele cămeși pădurenești înflorate cu roșu aprins. „Bunica le-a făcut pe toate! Și mai am acasă și altele. Vă invit să le vedeți, într-o zi”, spune ea. Dincolo, mai într-un colț, e Doina Toma: „Suntem foarte fericiți, și noi, să sărbătorim ia românească. Eu nu am venit cu ii, dar am venit tot cu ceva cusut de mână: goblenuri. Avem și cuverturi, și pleduri și preșuri… De toate facem. Un goblen îți ia, poate, și o lună. Pentru că se lucrează pe puncte, iar mai mult de cinci-șase ore pe zi nu poți face! Eu mai fac niște frivolite. Dacă știam că veniți, le aduceam să vi le arăt, că se lucrează așa, pe mână, cu o suveicuță”, explică, bucuroasă de vizitatori, ghelăreanca.

„Numai turismul de mai poate salva!”

Se bucură ca un copil de întâlnirea prilejuită de Sânziene și Ziua Iei. Are nostalgia vremurilor de odinioară, când Ghelariul fremăta de tinerețe și de viață: „Noi am venit de câteva ore și am povestit cum băteam noi brâul în tinerețe. Că eu am venit aici când aveam 7 ani, pentru că tatăl meu lucra în construcții și a fost detașat aici când s-a construit OM-ul. Iar apoi a venit să construiască blocurile din Cuț. 36 de ani am lucrat la mină și a fost foarte frumos! Dar acum, încoace, tineretul a cam plecat și au mai rămas bătrânii. Când se face ceva, cum e concursul ăla cu off-road, toată lumea se adună, că ne bucurăm și noi. Înainte se făceau baluri, nedei… Chiar eu am organizat, odată, Balul Strugurilor. Acum, numai turismul ne mai poate salva!”

Ce sunt, de fapt, Sânzienele?

E miez de vară, iar hunedorenii îşi amintesc să celebreze 24 iunie, Ziua Soarelui,, „un amestec fascinant de culturi păgâne-arhaice şi creştine”, după cum descrie sărbătoarea etnologul Marcel Lapteş. Istoria Sânzienelor merge mult înapoi, în timp: sânzienele sau drăgaicele au corelaţii cu sărbătoarea zeiţeilor Hera şi Artemis, din panteonul grec, cu sărbătoarea Dianei, din panteonul latin, dar şi cu Bendis, zeiţa naturii, a pădurilor şi-a câmpurilor pline de roade din credinţa traco-geţilor. Însuşi Dimitrie Cantemir scria, acum 300 de ani, despre sărbătoarea Sânzienelor. În „Descriptio Moldavie”, acesta spune că: „prin Drăgaică o înţeleg pe Ceres. Căci în această vreme a anului, când încep să se coacă semănăturile toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună, o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele şi îi dau numele de Drăgaică. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-şi prind de mâini cheile din hambarele lor. Asfel împodobită, cu mâinile întinse şi cu panglicile bătute de vânt, încât să se înfăţişeze ca o zburătoare, se întoarce de la câmp acasă, cântând şi jucând, trecând prin toate satele de unde sunt însoţitoarele sale, cari cu cântece anume o numesc cât mai des sora şi stăpâna lor. Numele de Sânziene este premergător al Sfântului Ioan. Ei sunt convinşi că în ziua de dinaintea acestui sfânt soarele nu-şi urmează drumul său drept, ci merge cu sărituri. În ziua aceasta toţi oamenii se scoală înainte de răsăritul zorilor şi privesc cu ochii ţintă răsăritul soarelui şi lumina lui face să tremure ochii lor nerăbători. Ei atribuie soarelui mişcarea ce se petrece în ei şi intră în casă bucuroşi de ceea ce au văzut”.

Ziua Soarelui și Sfântul Ioan de Vară

În urmă cu două zile tocmai ce am mai trecut un prag: solstiţiul de vară, miezul verii, când ziua este cea mai lungă din an şi noaptea, cea mai scurtă. Sătenii erau convinşi în în acest „vârf al verii” plantele de leac concentrează în ele energii magice şi puteri videcătoare. Este momentul când, culese, ierburile puteau aduce vindecarea suferinţelor fizice, dar şi ale celor sufleteşti. Pe de altă parte sărbătoarea de Sânziene, o celebrare în sine şi a vitalităţii, are şi valenţe ale unui timp magic al iubirii. Dansul Drăgaicei şi aruncarea cununilor de Sânziene pe casă, dar şi credinţa că ziua „se împietreşte” pentru că soarele se opreşte, pentru o zi, din curgerea lui pe bolta cerească, adaugă sărbătorii şi elemente de cult solar. De altfel, în satele hunedorene sărbătoarea de Sânziene mai este cunoscută şi sub denumirea de Sfântul Ioan de Vară sau chiar Ziua Soarelui. Etnologul Marcel Lapteş, hunedoreanul care a făcut multe cercetări pe teren, mai ales înainte de căderea regimului comunist, spune că multe femei din zona munţilor Orăştiei ţineau sărbătoarea cu o oarecare discreţie, femeile vârstnice fiind preocupate, în această perioadă, de culegerea ierburilor de leac, iar fetele de împletirea coroniţelor.

„Hălea frumoasele” și-o viață lungă și frumoasă

Hunedorenii din munții Șureanu trăiau cu credinţa că Sânzienele sunt „hălea frumoase”, ielele, duhuri femeiești care dansau în diferite locuri pe care le îndrăgeau sau veneau la Fântâna cu leacuri de la Bobaia. Nimeni nu avea voie să le privească, pentru a nu-şi pierde minţile. În această zi tinerele hunedorence se trezeau de dimineaţă şi se spălau cu apă neîncepută, de la fântână sau cu rouă, iar apoi stabileau în ce poiană vor merge ca să culeagă flori. Fetele împleteau cununi pentru ele, dar şi pentru băieţii care le erau dragi şi, la urmă, le agăţau la poartă sau le aruncau pe casă. În partea de Vest a judeţului, înspre Arad și Timiș, pădurenii erau convinşi că florile de sânziene sunt bune de farmece. Mai mult, cununiţa de flori aruncată pe casă era semn că posesorul ei va avea o viaţă lungă şi frumoasă. Cel căruia îi cădea cununa de pe acoperiş, însă, se putea aştepta la boală sau chiar moarte. Fetele erau convinse că, dacă le rămâne cununa pe casă, se vor mărita chiar până la sosirea iernii, cel mai probabil în anotimpul toamnei cele pline de roade. De asemenea, fecioarele puneau sânziene sub pernă pentru a-şi visa ursitul. Momentul acesta de Sânziene, cu o puternică încărcătură fastă, are şi puternice valenţe negative: vârcolacii se luptau acum să mănânce soarele şi numai Sânzienele putea stăvili „atacul” acestor forţe nevăzute, care încercau să tragă lumina şi căldura verii spre amorţeala şi moartea simbolică adusă de anotimpul rece.

Scăldat în Sânziene: frumos și norocos

Floarea sânzienelor a fost folosită în farmacia tradiţională hunedoreană pentru dureri de stomac, de ficat, de cap, ochi şi urechi, dar şi în epilepsii, boli ale plămânilor şi ale pielii. Copiii nou-născuţi erau scăldaţi în flori de sânziene, ca să fie frumos şi norocos, iar fetele foloseau floarea tot pentru a se înfrumuseţa şi a dobândi un păr frumos, dovadă a vitalităţii şi sănătăţii. Din păcate, multe dintre obiceiurile arhaice de o mare frumuseţe s-au redus, astăzi, la simpla decorare a interioarelor cu flori de câmp şi, mai ales, flori de sânziene. Pe de altă parte, frumuseţea iei româneşti a făcut ca mai multe grupuri de români să pornească o sărbătoare internaţională – Ziua Internaţională a Iei, care pune în valoare, chiar în ziua de Sânziene, cămaşa tradiţională românească pentru femei, dar nu numai, precum şi tradiţiile sărbătorii mijlocului de vară.

Ziua Soarelui și Ioan, Îngerul Domnului

De altfel, tot astăzi, este celebrată Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Potrivit tradiției creștin ortodoxe sfântul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Mama sa, Elisabeta, era descendentă din seminția patriarhului Aaron, iar nașterea lui Ioan s-a petrecut cu exact șase luni înaintea nașterii Mântuitorului. Minunata întâmplare a fost vestătă tatălui său, în timp ce acesta slujea în templu. Pentru că nu a crezut în profeția îngerului, Zaharia rămâne mut, până la punerea numelui fiului său. La maturitate sfântul s-a retras în pustiu, unde a trăit o viață aspră, lipsită de bucuriile unei vieți obișnuite. Supranumit astăzi îngerul Domnului, Ioan a început să anunțe Împărăția lui Dumnezeu, îndemnând oamenii la pocăință și spălându-i, ritualic, în apa Iordanului, gest care va sta, ulterior, la baza întregii istorii a botezului creștin. Printre cei botezați de Ioan se va număra și Isus Hristos, care își începe, astfel, lucrarea de învățătură în lume. Sfântul Ioan va sfârși decapitat, la cerința Salomeei, fiica vitregă a Irod, care îl mustra public pe rege pentru nelegiuirile sale. Câteva sute de ani mai târziu mormântul sfântului va fi profanat, iar o parte dintre rămășițele acestuia arse. Ulterior, capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost dus în Italia de astăzi și poate fi văzut în Roma, la San Silvestro in Capite.

Ada BERARU