Din Craiova, în creierii Retezatului. De ce să laşi în urmă oraşul pentru Ohaba Sibişel

Acum doi ani, când s-au mutat acasă, în Ţara Haţegului, în mijlocul unui peisaj aproape neschimbat în ultimii 70 de milioane de ani, în jurul lor nu era nimic altceva decât o vale cu bolovani. Maria  Tănăsescu şi Constantin Creţescu. Lui, toată lumea îi zice Cristi. Ea – geograf, cu studii universitare la Bucureşti, el – specialist IT. Astăzi ea este angajata Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, ca administrator patrimoniu, specialist sisteme informaţionale geografice. Adică, responsabilă (mai ales) cu hărţile. Trăiesc pe o „câmpie” montană (n.r. lunca raului Sibişel) presărată cu bolovani uriaşi, într-o rulotă, au fântână-n casă, iar apa vine singură pe reţeaua lor de aducţiune, printr-o pompă făcută din câteva supape şi un PET, direct de la izvor. Grădina n-au săpat-o niciodată, ca să scape de buruieni. Cu toate astea, are legume care i-ar face pe mulţi invidioşi.

Printre altele, Maria este „stăpâna” unuia dintre cele mai noi puncte de atracţie ale Ţării Haţegului: Casa Pietrelor. Are 28 de ani şi zice că demult se tot gândeau ei să părăsească oraşul şi să se mute la ţară. Iar când Cristi a rămas fără loc de muncă, i s-a părut momentul perfect ca ea să-şi dea demisia şi să lase totul în urmă. Aveau un apartament de vânzare, l-au vândut, iar apoi au luat la pas toată depresiunea, dinspre Valea Jiului, până în nord, către Haţeg. Au bătut, cu motocicleta lor, toate coclaurile Ţării Haţegului. Au văzut toate satele şi cam toate casele de vânzare. Şi, când au ajuns să creadă că niciun loc din paradisul haţeganilor nu-i va primi, ca „acasă”, Maria a zis: „- Hai să mai vedem şi satul ăsta!” Era ultimul. Ohaba Sibişel. Un sat acoperit de pietre, frământate de gheţuri, ape şi pământ. Când le vezi casa, de fapt o construcţie stranie din lemn îmbrăcat cu folie de plastic, te gândeşti imediat la o căsuţă de preerie. În jurul lor, câmp. O mică „depresiune” aşezată între culmile Retezatului. Iarbă pârlită de soare şi, peste tot, parcă aruncate cumva din cer, bolovani mari cât un copil, cu „oasele” lor rotunde albite de soare.

Cum să ajungi în Ţara Pietrelor

Ca să ajungi aici, dacă ai venit ca turist în Hunedoara şi tocmai ce ai văzut Castelul Corvinilor, de la Hunedoara, va trebui să o coteşti spre Haţeg. Şi poate cea mai bună variantă ar fi prin Cinciş. Odată ce ai intrat pe Valea Cernei, drumul urcă, peticit, până la pod la Iuba. Apoi, din nou, spre Lacul Cinciş, pe care îl poţi admira dacă te abaţi din drum vreo doi kilometri. Te întorci şi, după ce ai străbătut Cincişul, ghidat de indicatoarele către mănăstirea Prislop, te aşezi la drum, către Silvaş şi Haţeg. Peisajul e splendid şi, nu o dată, vei fi tentat să opreşti maşina ca să faci fotografii. Imediat duă ieşirea din Cinciş, pe dincoace de Hăşdat, panorama din dreapta îţi taie respiraţia: o vale adâncă şi lungă, mărginită, la capătul ei nordic, de munţii molcomi din Ţinutul Pădurenilor. Apoi serpentinele te poartă către alte peisaje, deschizând poarta spre dealurile Prislopului. Şi, departe, dincolo de câmpurile verzi cu păşuni şi lanuri înalte de porumb, munţii albaştri, masivul Retezat, care respiră aerul tare al norilor. Din Haţeg, drumul spre ţara pietrelor se îndreaptă către Sântămărie Orlea. Şoseaua din plăci de beton saltă printre alpele de un albastru dulce şi liniştit. Cerul e senin, bordurat, doar dincolo de capetele calme ale munţilor, de nori albi, pufoşi. Oile raiului. Urmează Săcel, Sânpetru şi, dincolo, sus, în munţi, chiar în palmele munţilor, Ohaba Sibişel.

Printre dinozauri, pe hoverboard

Satul are o mulţime de străduţe, înguste toate. Atât de înguste că, de cele mai multe ori va trebui să tragi dreapta până pe iarbă, ca, pe lângă tine, să mai încapă o maşină pe drum. Din şoseaua principală se desfac mereu alte şi alte străduţe, iar fiecare dintre acestea se şi înfundă, la scurtă vreme. Întrebi, din poartă-n poartă, unde e casa asta a pietrelor, care apare pe hărţile Geoparcului Dinozaurilor. Unii săteni habar n-au! Zic că nu-i aici, să te întorci, că ai trecut demult: „Casa-i la Sânpetru!”, adaugă ei, cu convingere. Dacă ai să te iei după ei, însă, n-ai să faci alta decât să te rătăceşti. Mai întrebi, o dată şi-ncă o dată, până când faţa sătenilor se luminează pentru că unii dintre ei, da, ştiu! Sunt tinerii ăia de cu dinozaurii, care s-au mutat aici de la Craiova. Raul, un băieţandru pe hoverboard se îndreaptă tacticos până la maşină, ca să confirme. Da, aici e. Acolo unde se termină asfaltul laşi maşina pe dreapta şi te apuci să urci, cu teama câinilor de la stână. Noroc că Maria, „stăpâna” Casei Pietrelor, îi iese în întâmpinare. „Păi şi n-aţi găsit voi, în toată Ţara asta a Haţegului un loc cu o căsuţă?”, îi întrebi. Da, sigur că au găsit, zice Maria. Dar prea era ba gard în gard cu alţii, ba nu avea teren aproape deloc pe lângă casă. „Noi am fost surprinşi să descoperim aici că lucrurile nu stau deloc ca în Oltenia. Acolo omul are casa la drum şi, în spatele casei, teren cât vezi cu ochii. Aici, însă, oamenii au un pic de teren lângă casă, foarte puţin, iar locurile pentru culturi sunt undeva mai departe, la marginea satului.” Au ales, aşadar, locul ăsta ciudat, „câmpia” asta din inima munţilor, presărat cu bolovani cât baniţa. Le-a plăcut. Au simţit că locul ăsta, populat de vidre, salamandre şi zeci de specii de fluturi, e pentru ei, cumva al lor. Şi, într-adevăr, Ohaba Sibişel avea să le devină ACASĂ.

Înapoi în timp, pe Valea Dinozaurilor

Satul stă răşchirat pe văiugile de sub vârful Pietrele. Străduţe multe, înguste, care şerpuiesc printre dealurile de la poalele muntelui, printre gardurile din granit: pietre puse una peste alta, aparent de-a valma, încât te şi întrebi cum de construcţiile acestea ciudate nu se dărâmă sub mâna timpului, ori la vreun cutremur care pare că le-ar urni cu uşurinţă din loc. Astăzi Constantin nu e acasă, aşa că Mariei îi revine sarcina de a primi turiştii şi de a face oficiile de gazdă pentru toţi curioşii. O să-ţi povestească despre pietre, despre cum s-au desprins cândva, acum 11.000 de ani ditamai gheţarii din Retezat şi cum au smuls de la locul lor stânci uriaşe de granit, prăvălindu-le la vale.

Morene „rulate” de ape, până la Casa Pietrelor

Era vremea morenelor. Apoi, torenţii adunaţi de prin munţi le-au cărat mai jos, şi mai jos, măcinându-le şi fasonându-le, până ce din colţurile de altădată n-a mai rămas nici măcar amintirea. Maria se pricepe bine. E absolventă de geografie, aşa că te va face să înţelegi ce-i cu pietrele astea din Retezat. O să-ţi spună că sunt, pe de o parte, rocile vulcanice de interior sau „scuipate” de vulcanii care „populau” cândva zona. O să-ţi vorbească despre rocile metamorfice, care, în condiţii extreme, „topite” în cuptoarele fierbinţi ale pământului s-au transformat de-a lungul vremii, ajungând ceea ce sunt astăzi. Şi-o să-ţi vorbească despre rocile sedimentare, nisipuri consolidate, în care-au fost găsiţi, ca în nişte „pungi”, „împachetaţi” în milenii, dinozaurii pitici de Haţeg. „Dinozaurii trăiau mai ales pe văile râurilor. Şi, uneori, când venea câte o viitură, ei erau surprinşi şi luaţi de ea, duşi de-a valma şi depuşi în locurile în care au fost găsiţi astăzi.”

Wild Roots, un ONG pentru Ţara Haţegului

Ca să îşi poată pune în aplicare planul de a susţine şi de a promova la modul cel mai prietenos cu natura, cu oamenii şi vechile tradiţii minunata Vale a Dinozaurilor, Maria şi Constantin au înfiinţat şi un ONG: Wild Roots. Au şi obţinut prima lor finanţare, prin Fundaţia pentru Parteneriat şi MOL România. Sprijin care le va permite să ridice, aşa cum scrie în proiect, Casa Pietrelor. Care va trebui să fie gata până în septembrie. Turiştii le deschid, deja, poarta, deşi locul e foarte retras. Astăzi Maria a găzduit, în curte, vizitatori din Bucureşti şi Oneşti. La numai o oră şi jumătate de mers pe jos cine are chef de plimbare, poate admira Cetatea Colţ, nimic altceva decât Castelul din Carpaţi, făcut faimos de romanul omonim al lui Jules Verne. Şi, tot la o oră şi jumătate de drumeţie, în partea opusă, este Cetatea de la Mălăieşti. Mai mult, după ce adună apele a trei pâraie, râul Sibişel curge chiar pe lângă casa lor de piatră şi lemn, îmbrăcată provizoriu cu folie.

Casă pe roţi, cu zid de apărare din paie

Dar, ca să le înţelegi cu adevărat povestea, Maria îţi va face mai întâi turul casei şi-al curţii. Desigur, ca să trăieşti aici, în pustietatea asta, şi vară, şi iarnă, Maria şi Cristi au avut nevoie de multă ingeniozitate. Iar Maria îţi va povesti cum fostul IT-ist a construit soba, cum au îmbrăcat ei rulota în care locuiesc într-o „zidărie” neobişnuită de paie, ca o husă care îi apără, vara de căldurile toride, iar iarna de gerurile cele mai tăioase şi aspre. „Era aşa de cald, astă iarnă, că noi, la minus 20 de grade afară, ţineam, în rulotă, frigiderul în priză. Baloţii izolează foarte bine. Şi, avem o sobă-rachetă, pe principiul sobelor cu gazeificare. Ne-a făcut-o cineva şi dă foarte multă căldură. Ne întrebau oamenii din sat: «- Păi, şi, mai aveţi lemne?» «Mai avem, mai avem! Ba, încă ne-au şi rămas!»”, povesteşte Maria, printre hamace, sub „dormitorul” suspendat în mijlocul casei lor neobişnuite.

Fântână în casă, apă gratis la robinet

„A, da! Stai să-ţi arăt şi fântâna!”, îşi aminteşte Maria. „Că am uitat să îţi spun că noi avem fântână în casă! Nivelul apei nu creşte, niciodată”, zice fata. Apoi te duce afară, în spateie casei izolată cu folie, să îţi arate un mic baraj, unde ţine pepenii la rece. Apa e garantat potabilă, zice Maria. Sunt scorobeţi în apă, iar unde-s scorobeţi, poţi fi sigur că apa e curată! Mai jos de micul „frigider acvatic” pe care l-au improvizat e un izvor. Maria spune că l-au descoperit datorită conformaţiei terenului. Şi, cu ajutorul unui sistem ingenios, cu nişte simple racorduri şi-o sticlă de plastic, ce funcţionează pe post de pernă de aer, cei doi au apă gratis la robinet! De curând au improvizat şi un duş cu apă caldă. Două butoaie mari, cocoţate la vreo cinci metri înălţime, le încălzesc apa, tot gratuit. Furnizorul lor? Soarele, care, generos, aruncă în dreapta şi-n stânga energie calorică, fără ca oltenii din Geoparc, să se teamă vreodată de valoarea facturilor.

Floarea-soarelui nu se mai întoarce după soare

E tinerică, dar se pricepe o mulțime de lucruri! Grădina ţi-o arată cu drag şi cu bucuria că a reuşit să facă lucrurile altfel. Cum, altfel? Au căutat seminţe de roşii româneşti, boabe de porumb din soiuri autohtone, ba chiar şi floarea-soarelui, ca pe vremea bunicii. „Asta e floarea soarelui care se întoarce după soare! Rar mai găseşti aşa ceva! Aproape toată e modificată genetic. Şi nu se mai întoarce. Stă aşa… pleoştită! Când a fost cu porumbul mi-au zis oamenii din sat: «- Staţi aşa, nu puneţi voi toate prostiile acolo, în grădină! Vă dăm noi pormb! Să vedeţi ce dulce e!» Sigur, era modificat şi el. Când i-am chemat să le arăt porumbul nostru, au recunoscut: «Da, asta e porumb cum era pe vremuri, care face mult mălai.» Eu grădina n-am săpat-o niciodată, de când am venit. Am pus doar paie, şi am lăsat natura să-şi facă treaba. Uite, de exemplu, am observat că afidele, purecii plantelor, care sunt devoraţi de buburuze şi ploşniţe, stau liniştiţi pe loboda sălbatică, într-un colţ al grădinii. De asta nici n-am smuls-o.”

Grădina perfectă, fără urmă de sapă

„Ideea asta cu săpatul pământului e de pe la 1.700, când oamenii au început să creadă că plantele mănâncă pământ, continuă Maria. Tocmai de asta s-au apucat să-l fărâmiţeze. Noi am săpat o singură dată, când am venit aici. De fapt, am arat cu calul. Şi atunci, doar ca să întoarcem brazda. Apoi am pus răsadurile şi, printre ele paie. Uite cât de afânat e pământul printre ele, fără să fi săpat deloc! Asta pentru că paiele sunt un extraordinar agent de descompunere. Practic, natura face singură treaba. Doar că oamenii sunt învăţaţi să aibă grădinile săpate, ca să arate bine, să nu fie nicio buruiană”. Maria şi Cristi n-au făcut monocultură: aici un rând de roşii, dincolo două de porumb, vreo două de ardei din sămânţă de la Ohaba şi cinci fire înaaaaalte de floarea soarelui printre ele…

De la strate geologice, la vacile furnicilor

În felul ăsta, Maria zice că nicio plantă nu se va îmbolnăvi. Până şi bolilor sau dăunătorilor plantelor le e greu să se dezmeticească în grădina de-a valma din lunca de la Ohaba, pusă după simpatia plantelor una pentru alta. „Şi insectele au simpatii. Puţină lume ştie că furnicile, de exemplu, agreează foarte tare afidele, care produc un lichid dulce. Ele le «mulg», apăsându-le pe abdomen. „-Şi… cum te vezi, Maria, peste zece ani?”, o întrebi. „Aş vrea să fie gata casa asta!”, îţi zice fata. Paie, îmbrăcate în tencuială de lut. Un lut roşu, frumos, probabil graţie oxizilor de fier din abundenţă. De găsit chiar aici în Ohaba. Vor mai fi multe de făcut. Cei doi ar vrea să ridice şi trei căsuţe din paie şi pentru turişti. Materialul nu e scump deloc. Toate le-ar fi la îndemână. Însă mâna de lucru este şi scumpă, şi cam greu de găsit. În lumea materialelor de construcţii dintre cele mai moderne, la o privire superficială, lutul, lemnul, granitul şi paiele nu prea au trecere. Totuşi, cei doi sunt hotărâţi să caute soluţii. Au venit aici ca să rămână. Şi, ca, alături de natura care le e atât de dragă, să construiască ceva. O alternativă de viaţă, pe cât de simplă, pe atât de frumoasă şi sănătoasă.

Ada BERARU