El ştie numele meu

…Mă întorceam de la pescuit, conduceam spre casă. Pe la Burjuc, îmi face cu mîna un copil, la vreo 13-14 ani, să-l iau cu maşina. Îşi împreunează mîinile a rugăciune disperată, în marginea drumului. Opresc, îl iau, îmi mulţumeşte din suflet. Îmi spune că vrea să ajungă la podul de la Ilia, că de-acolo nu mai are mult de mers pînă-n satul lui, la Dumbrăviţa. Dar ce cauţi aici? Am lucrat la un om, la spart de lemne, două zile am lucrat, şi mi-a promis că mă plăteşte şi de-abia mi-a dat mîncare – şi începe să plîngă, pe tăcute, privind pe geam în partea cealaltă. N-o să mai pot cumpăra văcuţa, zice, nu mă mai aşteaptă cu banii femeia aia. Şi nu o să mai pot strînge banii de văcuţă. Îşi povesteşte mai mult lui, încet, şoptit. Şi-s numai eu, cu bunica şi cu sora mea şi văcuţa aia ne putea hrăni, am vorbit cu părintele din sat şi mi-o dat ceva bani şi o vorbit cu femeia să mă aştepte cu banii şi ea o zis că mă aşteaptă pînă azi, iar eu n-am făcut rost de bani. M-am rugat şi la Dumnezeu să mă ajute, m-am rugat în fiecare seară, şi nu m-o ajutat. Plînge şi se uită în partea cealaltă. Bărbaţii adevăraţi nu plîng, e ruşine, ştie, iar el e aproape bărbat. Ce adidaşi frumoşi ai – zic. Avea nişte adidaşi roşii, scofîlciţi. Da, se înveseleşte un pic, mi i-a dat un vecin. Ajungem la capătul podului de la Ilia, opresc şi îi dau banii pentru văcuţă. Privirea copilului ăla, atunci, a fost cea mai mare bucurie a mea.

Acum ştii…

Alin BENA

foto: Vladimir BRILINSKY

– Vă rog, vă rog mult, spuneţi-mi măcar numele dumneavoastră, să vă pomenească părintele în biserică – mă imploră, după ce se dezmeticeşte, în timp ce plecam.

– Numele meu nu contează. El ştie numele meu – îi răspund şi plec şi nu ne vom mai vedea niciodată.