de Oana Bimbirica

Haul se casca monstruos, la peste 50 de metri dedesubt, strangand parca in brate paraul zgomotos care sapa in stanca. Adancimea te naucea, si doar ochii cautand un punct bine stiut, erau in masura sa-ti tina atentia clara si piciorul aproape de marginea platformei. Natura isi demonstrase din plin maiestria prin peisajul din jur, arta care a ajuns la rang de capodopera prin modul perfect si inedit in care a cladit, in piatra, un adevarat monument. Cele cateva sute de persoane, toti asa-numiti oameni ai muncii, stau adunati pe buza haului, si contempla frumusetea. E aceiasi de secole, insa Natura nu oboseste niciodata sa-si arate puterea de distrugere, dar si de creatie, in fata omului. E 1 Mai 2006, inca o Zi Internationala a Muncii, iar Pestera Bolii, de langa Petrosani, mandria naturii din fundul haului ametitor, are, din nou, dupa zeci de ani, locul si rolul ei bine stabilit in ceremonialul de sarbatoare.

Trepte spre perfectiune

Pe un vant care parca incerca sa scoata din nori mult asteptatul soare, o multime de oameni, nu foarte numeroasa, era adunata pe mica platforma de deasupra prapastiei. Nu se inghesuie nimeni, si pentru ca e inca mai devreme de ora 10, intr-o zi nelucratoare, de 1 Mai. Fumul de la gratarele de mici ii imbie sa se traga mai aproape, insa doar cei plecati de acasa cu burta goala stau in cumpana: la mici sau in jos, pe scari, in inima muntelui. De sus de pe platforma, coborarea pare floare la ureche, scarile de lemn construite de bravii salvamontisti par solide, insa, oricum simti o mica strangere de inima cand pui piciorul pe ele. Daca nu esti un om al muntelui, se vede imediat. Peisajul este incantator, iar raul zbuciumat de la poalele haului, care "latra" nervos, in fata unui dusman invizibil, este singurul care iti poate spune, prin undele-i reci ca gheata, dar puternice ca un ciocan de miner, povestea nasterii si cresterii treptate a Pesterii Bolii din cremenele muntelui. Coboram incet scarile, sub ochii vigilenti ai salvamontistilor din Lu-peni, imbracati in jachete de culoare rosie, iar, pe drum, ochiul nu poate cuprinde minu-natia din fata. O gaura imensa, ca o rana in corpul muntelui, ti se deschide in fata, iar raceala cu care te asteapta, combinata cu intunericul, pare sa te indem-ne sa te intorci din drum. Însa chiar si un om, cu inima de ie-pure nu se poate da batut a-cum, in fata pesterii, pentru ca, se stie, misterul exercita o atractie irezistibila, pentru fiinte, fie ele animale sau oameni. Ne continuam drumul, iar Pestera Bolii ni se deschide cu bunavointa, ne inghite, iar, apoi, zambeste fericita, convinsa fiind ca vom ramane muti in fata frumusetii ei interioare si ii vom deveni prieteni.

Pod nascut din gheata

Înauntru, sunetul aceluiasi ciocan zgomotos ne indruma pasii, iar, ochii incearca, pisiceste, sa isi faca din intuneric un prieten, lasand lumina zilei, undeva in spate. Lumea isi strange hainele in jurul corpului, pentru ca pestera e o doamna rece ca gheata si plina de secrete. Pe o temperatura de sub zece grade Celsius, toti hunedorenii care s-au adunat, aici, la racoare, sa serbeze 1 Mai, se indreapta, ghidati de aceiasi salvatori montani, spre terasa din mijlocul pesterii. Aici, e locul in care o serie de manifestari, pregatite de autoritati, incearca sa reinvie traditia, veche de peste 70 de ani, prin care Ziua Internationala a Muncii se celebra, in pestera si pe platforma de deasupra. Vocile rasuna foarte clar, iar treptat, monumentul de arta, sculptat de natura, devine o vedeta incontestabila, sub blitul aparatelor de fotografiat, clickul camerelor de la telefoanele mobile sau bazaitului camerelor video. Nu te poti abtine ca nu te miri, sa nu iei cu tine o amintire a acestei minuni, chiar daca ea inseamna doar o fotografie sau un filmulet. Aliniati, in sir indian, hunedorenii se indreapta unul cate unul, ferindu-si din cand in cand capetele din fata unor colturi de stanca, amatoare de cucuie, spre podul ingust, care traverseaza paraul din pestera si care duce spre destinatia finala a convoiului. Viaductul e nou, a fost sapat in ultimele doua luni, de catre salvamontistii din Lupeni si temerarii membri ai Asociatiei de Ecologie "Petro Aqua" din Petrosani, ei numarandu-se si printre organizatorii evenimentului pe cale sa inceapa. Acesti bravi tineri au sapat in gheata, pentru a reusi sa monteze picioarele podului, si au imblanzit raul. El s-a dat batut, pentru ca a simtit ca e inconjurat de dragoste, pentru ca, asa siret cum e, le-a citit inimile ca pe o carte si i-a lasat pe barbati sa-l inchida intre picioarele podului, stiind ca o fac doar pentru ca s-au nascut sa se lupte si sa se impace, apoi, cu muntele.

O multime infrigurata a asistat, pe terasa din mijlocul pesterii,
la sfintirea icoanei Sfintei Varvara, protectoarea minerilor

Sfanta din strafunduri

Terasa din miezul Pesterii Bolii se umple treptat, iar frigul isi face loc cu coatele in trupurile celor prezenti. Sub lumina fada a unor reflectoare montate in stanca, cu geamatul nesfarsit al raului, oglindit ca o umbra pe stancile din jur, audienta se pregateste sa o primeasca in suflete, iar pestera in strafundurile ei, pe Sfanta Varvara, patroana spirituala a minerilor, adusa in mijlocul credinciosilor prin intermediul unei icoane pe cale de a fi sfintita. Glasul preotului, dublat de cel al cantorilor, a invins mugetul apei, iar racoarea pesterii miroase din ce in ce mai tare a tamaie. Sfanta Varvara zambeste colorat dintr-o bucata de lemn, frumos slefuita, montata intr-o stanca, transformata intr-un mic altar. Va veghea linistea Pesterii Bolii si ii va binecuvanta pe turistii care se vor aventura sa o vada, fie ca sunt sau nu mineri. Slujba religioasa curge lin, iar pe stancile din apropiere, cei prezenti pot viziona, cu ajutorul unui laptop, proiectii ale unor fotografii vechi ale municipiului Petrosani sau ale Muntilor Parang. Sfanta si-a primit laudele, iar pestera se umple de cristalul vocilor de copii, cantand cantece inchinate primaverii. Sunt copii din Banita, imbracati in costume populare, incalziti de emotii, unii dintre ei aflati, pentru prima data, in strafundurile muntelui. E din ce in ce mai frig, insa, misterul ii atrage ca un magnet pe tinerii prezenti. Raul se zbate, ii cheama, iar din ce in ce mai multi dispar in intuneric, cautand dezlegarea macar a unuia dintre secretele pesterii. Chiuie, sar si se zbenguie, sub ochii vigilenti ai salvamontistilor, acesti barbati bolnavi de amnezie. "Au uitat ca munca patriotica s-a desfintat in anul 1990, iar ei, si acum, continua sa munceasca cu o dedicatie fara margini", asa i-a caracterizat primarul comunei Banita, Martin Burlec.

Miri cu mama "de piatra"

Dupa ce s-a nascut din lupta apei cu stanca si a vegheat ani de-a randul trecerea timpului, de la inceputul lunii mai, Pestera Bolii a devenit.mama. A facut loc, la pieptul ei, pentru doi tineri, Florentina si Adrian Dumitru, care au ales sa-si uneasca destinele in fata lui Dumnezeu, langa icoana Sfintei Varvara in "casa" pesterii. Ea, desi e din piatra, a fost asa mandra de ei, incat a renuntat la o parte din raceala ei si le-a suflat in inimi caldura si dragoste pentru a fi mereu impreuna. Îmbracata in costum din fas rosu, dar cu un voal si o coronita din flori pe cap, mireasa, Florentina, a devenit, in fata lui Dumnezeu, sotia lui Adrian Dumitru. Cei doi sunt membri ai Asociatiei "Petro Aqua" din Petrosani, iar cununia din pestera a fost cadoul de nunta al colegilor lor. Nasi le-au fost alti doi ecologisti, Dorin si Dorica Popescu, care au purtat in maini, pe parcursul ceremoniei, doua lumanari de culoare galbena, impodobite cu lacramioare si le-au urat tinerilor "casa de piatra, trainica precum stanca pesterii".

Mirii, impresionati pana la lacrimi de moment, s-au despartit cu greu de mama lor "de piatra" si au iesit la lumina in acordurile Fanfarei din Vulcan si aplauzele nuntasilor. Aici, au avut parte de o noua surpriza. Ea a venit, de aceasta data, din partea salvatorilor montani, care i-au asteptat pe Florentina si Adrian Dumitru, coborand pe franghie, in rapel si tiroliana. Dupa nunta, sus, pe platou, mititeii erau devorati deja de oamenii muncii, iar berea curgea rauri. 1 Mai a fost, in acest an, o sarbatoare a naturii, a artei perfecte. A fost ziua in care Pestera Bolii si-a deschis din nou adancul pentru iubitorii de perfectiune si a promis, prin si de dragul celor doi copii ai sai, ca va lupta cu uitarea.