Macarale râd în soare...
Cornelia Badreu
Un barbut intelectualist jucat de doi bărboşi deveniţi celebri a produs, prin secolul al XIX-lea, ceea ce cu dichis s-a numit şi renumit "utopia omului nou". Două nume răsunătoare în istorie, Marx şi cumătrul Engels. Alături, două nume, continuatoare ale cruntului joc de-a destinele, recte Lenin şi amicul Stalin. În ordinea firească a rânduirilor nefireşti, Iosif Visarionovici a fost şi el urmat de o suită distinsă de mamuţi ai Cortinei de Fier. Ciclul roşu s-a încheiat, într-un târziu, prin mijlocirea regizată de groparul idealurilor măreţe, tovarăşul Gorbi. Visul comunist al exportului de ideologie a avut succes. Pentru o jumătate de secol şi prin graţia devenirii lucrurilor, ţărişoara noastră s-a lăsat, la rându-i, violată de organul de Partid. Crime şi deportări, închisori politice şi mentalităţi abuzate, obiceiuri şi reflexe îndobitocite, iată, deci, recolta bogată cu care România – fostă "Dodoloaţă" – s-a ales de pe urma campaniei de colectivizare a vieţii.
Începând cu finele celui de-al Doilea Război Mondial, în moara cu neşansă a fost prins şi Ion – devenit, odată cu înaintarea în vârstă, nea' Ion. Odată, omul a fost tânăr. A fost promiţător, simplu şi onest. A vrut militărie, ordine şi disciplină. A visat la o carieră în uniformă, iar noile timpuri se pregăteau să îi aştearnă covorul roşu sub călcâie. De păşit, însă, nu a mai făcut-o pe cuvertura, rămasă doar virtuală. Poveste rostită pe scurt: din candidat potenţial la rangul de ofiţer, absolvent al Academiei Militare "Frunze" de la Moscova, bărbatul a ajuns macaragiu într-o uzină. Acuzaţie gravă adusă de sistem – "Eşti fiu de tată legionar, ce p... mă-ti?!".
Carierist de prinţip
Este anul 2006. Nea' Ion locuieşte în Buituri, localitate de provincie, lipsită de sonoritate. Stă la curte. Un spaţiu larg şi intens populat de nepoţi, doi fii şi două nurori. Femeia îi stă şi ea alături. La 79 de ani, distinsa consoartă este mai tânără cu un an şi mai puţin nostalgică decât tovarăşu-i de menaj.
Pribegia începe în '49. Tânăr şi neliniştit, Ion pleacă din satu-i cu nume zoologic, Lupu. O aşezare de pe lângă Blaj, rurală cât se poate şi prea puţin dezvirginată de civilizaţie. Mascul renumit prin părţile locului, holteiul îşi ia câmpii pentru a-şi servi patria, poporul. Și nu oricum, ci camuflat ca vânător de munte, undeva, prin Cheile Râşnoavei. Urmează trei ani de nopţi albe prin munţi, spălat cu zăpadă dimineaţa, ceva chefuri bine udate cu tărie, contra frigului aspru, şi căţărări pe stâncă.
Vine 1952 şi, odată cu el, şi racolarea lui Ion în trupa de ofiţeraşi virtuoşi, încartiruiţi la Cluj. Posibilităţi nemărginite pregătesc un viitor luminos. Completare de studii de genul patru ani într-unul, oareşice incursiuni pe la Sfântu Gheorghe în patrule de noapte pe străzile oraşului şi, din nou, chefuri la popotă. Viaţa merge înainte cu un ritm ameţitor. Superiorii îl au la suflet, se bizuie pe el la instrucţie şi îl consideră de nădejde la chiolhanuri. Pentru rezultate osebite, stimabila speranţă a Armatei poporului este nominalizată, rapid, pe lista celor şase aleşi ai neamului. La orizont, celebra Acadmie militărească şi moscovită, "Frunze". Dar asta se întâmplă prin '57, după nişte ani în care ofiţerul-minune a confirmat, s-a cizelat şi cultivat cu aplomb tovărăşesc. Cu doi ani mai devreme, îl cunoscuse chiar pe camaradul Ceauşescu – fost ucenic de cizmar şi, apoi, general şi dictator de frunte. Moment festiv, cu Împuşcatu, care închină o cupă de şampanie, la Cercul Militar din Capitală, în cinstea viitorelor cadre de nădejde ale armiei române. Mai sunt doar câţiva paşi, iar Moscova pare tot mai aproape.
"Păcatul" părintesc apasă
Prima dragoste nu moare niciodată. La rândul lui, nici sângele nu se dă în vânt după structura H2O. "Dacă mă putea face cu chipiu, sigur mama m-ar fi născut cu el. Mi-a plăcut milităria de când am văzut prima uniformă. Am fost tot timpul ordonat, dar mi-a plăcut să şi comand. Academia "Frunze" a fost norocul meu, pe care nu am mai pus mâna niciodată. Mi-a zâmbit puţin, mi-a făcut cu ochiul, cât să ştiu că e acolo... şi atât. Foame după aia. Aşa că am ajuns macaragiu de oţelărie. O măgăoaie de uzină în care nu am crezut niciodată că voi munci", îşi spune bătrânul păsul. Dilemele nu-l ocolesc nici azi, la cei aproape 80 de ani de viaţă. "Am fost informat că voi pleca la "Frunze", la şcoala înaltă de ofiţeri. După asta, organele mi-au verificat trecutul. Procedura era regulată în cazuri chiar mai neînsemnate şi era făcută ca să vadă ei dacă aveam sau nu origine sănătoasă. Eu eram nepătat, dar nişte vecini binevoitori au ciripit că tata ar fi fost tăinuitor de legionari şi că la el acasă ar fi fost cuib de-al lor. Nu a mai contat nimic pentru Partid. Mi-au şters numele de pe listă fără să clipească".
Agonie clasică, apoi. Casa familiei este cumpărată pe nimicuri de autorităţile tovărăşeşti. În timp ce încăperile se transformă în birouri selecte pentru brigadieri, şi ingineri agronomi fruntaşi în munca de colectivizare, hectarul de vie nobilă este păscut cu poftă de vitele hămesite ale CAP-ului. Omul îşi ia desaga, femeia, doi copii mici şi pleacă. Se angajează şi urcă pe macaraua din oţelărie. Nu se mai dă jos decât la Revoluţie. Se pensionează tot de la înălţime...ăşţĂŞŢ–
Comentarii?
