Săptămâna 25 – 31 mai 2006, numărul 186
|
POLITIC
D'ale preaderării
Cornelia Badreu
Viaţa publică din România a reuşit, în timp, să dea dovadă de consecvenţa ochelarilor de cal. Apucăturile actorilor principali, derularea evenimentelor, efectele şi formarea organică a acestora scot la iveală o indiferenţă aproape psihanalizabilă a spiritului autohton în raport cu axa timpului. Indiferent de vremuri, metehnele au rămas, în mare, neschimbate. Un joc păgubos, din care nimeni nu are de câştigat, dar la care toată lumea poate să piardă, asemeni jucătorului de poker, atunci când ridică miza bazânduse pe aşi, deşi el nu are
decât juveţi. Evoluţiile înregistrate şi acumulate în zilele din urmă confirmă din plin
acest tip de remarcă, devenită, încet-încet, axiomă. Invariabil, rezultatele acestor stări
de fapt îndeamnă la o singură concluzie: în loc să fie atinse rând pe rând, priorităţile societăţii româneşti se îndepărtează neîncetat, împinse de „nebunia” lipsei de responsabilitate şi tact politic.
Probabil că bomba aviară cu efect întârziat - „detonată” pe platforma avicolă de la Codlea şi apoi răspândită în judeţele limitrofe, iar de acolo până în Hunedoara, Timiş ori Vrancea - ar merita pe deplin monopolizarea atenţiei. Pe de altă parte, posibilul cutremur politic lăsat să se întrevadă a se produce după Raportul recent al Uniunii Europene - care consfinţeşte 1 ianuarie ca dată efectivă de aderare a României la UE - concurează la sânge iresponsabilitatea unora vizavi de răspândirea stupidă a virusului care macină orătăniile de prin curţi şi atentează grav la viaţa românului care le găteşte. Argumentele sunt multiple. Ele variază, de la efectele concrete ale unei instabilităţi politice care să bruscheze firava funcţionare a economicului şi merg până la simbolica şi reprobabila resuscitare a unor alianţe de tristă amintire. Uniuni conjuncturale, la modă în vremile bezmetice şi tulburi ale primilor ani '90, dar bolnăvicios de anacronice, în raport cu idealurile măreţe ale unei Românii intrate (şi) instituţional în traista cu pretenţii a Europei. În joc intră şi Opoziţia, al cărei lider-trompetă, Mircea Geoană, caută în stânga şi-n dreapta pretexte pentru a-şi motiva existenţa în faţa unui electorat tot mai dezamăgit şi tot mai puţin numeros. Vorbim, aşadar, de vehicularea unei moţiuni de cenzură iniţiate de Opoziţie, după data de 16 mai, de oportunităţi de afirmare vânate cu proteza încleştată de către PSD-ul aflat în derivă, dar şi de negocieri în umbră între democraţii lui Boc, social-democraţii lui Geoană şi ai PRM. O stratagemă urzită, fireşte, în ideea atacării frontale a Guvernului Tăriceanu şi doborârii lui, cu tot cu primul ministru care-l conduce. Falii cu vechime Visul frumos trăit la comun de liberali şi democraţi în sânul unei Alianţe DA născută să salveze ţara de dezideratul reproliferării partidului-stat condus de fostul premier Adrian Năstase s-a spulberat demult. De anul trecut şi până în prezent, faliile dintre PD şi PNL, pe de o parte, dintre Traian Băsescu şi Călin-Popescu Tăriceanu, pe de altă parte, şi dintre acesta din urmă şi o bună parte a partidului pe care îl conduce, în cele din urmă, au avut tot timpul să se mărească până la paroxism. Şi au făcut-o. Rezultatul a fost atunci pe măsură, concretizându-se în izbucnirea unor scandaluri din ce în ce mai dificil de gestionat şi de ţinut departe de ochii lumii. Apoi, s-a ajuns la spălatul rufelor direct în public, pierzându-se grabnic reflexul de a mai masca discordiile şi de a mima consensul. Au fost nu puţine momentele penibile în care parlamentarii conduşi de Emil Boc au votat legi dezavuate de guvernul condus de întâiul liberal al ţării. Au existat situaţii în care premierul Tăriceanu i-a întors simandicos spatele preşedintelui Traian Băsescu, ignorând şi persiflând calcule şi proiecte ţesute în birourile Cotrocenilor. Cu timpul, lucrurile au avansat, iar tendinţa s-a accentuat. Acum două săptămâni, lovit pe la spate de o hernie de disc care l-a trimis direct în sala vieneză de operaţie, Traian Băsescu a ţinut, în stilul propriu, să marcheze două puncte consecutive şi, astfel, să arate lumii întregi proporţiile neînţelegerii cu ocupantul întâiului birou de la Palatul Victoria. Şi a refuzat pur şi simplu vizitele de curtoazie ale primului ministru, atât la Elias, în Capitală, cât şi în clinica austriacă în care a fost operat. De la FSN, la „Patrulaterul roşu” şi până în zilele noastre În tot acest timp, însă, în ţară, zvonurile ce anunţau mega-alianţa zdrobitoare se intensificau, producând ştiri în neştire. Pe de o parte, pentru ca viaţa politică să îşi păstreze efervescenţa şi pe perioada în care Băesescu lipsea de la Cotroceni, rupt fiind de presă şi de legăturile directe cu politicienii prezentului, consilierul prezidenţial Theodor Stolojan începea tirada atacurilor la adresa stilului de conducere şi a lipsei de onestitate dovedită a premierului liberal. Din meniul bogat servit pe la emisiuni TV şi în discursurile ţinute cu varii ocazii, Stolojan nu a precupeţit niciun efort de a lansa ameninţări voalate din care reiese un singur lucru: scaunul Tăriceanului nu mai are viaţă lungă. În lumea analiştilor politici, se vehiculează variante şi variante, scenarii, şi se pronunţă nume de virtuali înlocuitori ce vor prelua Palatul Victoria. În paralel, informaţii neconfirmate oficial cutreieră şi ele spaţiul public. În ele se vorbeşte de o super-alianţă în care PSD şi PD ar fi bătut palma pentru a face astfel încât Guvernul să cadă în doi timpi şi trei mişcări. Alimentarea zvonisticii se face, e drept, şi dinspre o intenţie cât se poate de clar anunţată de către fruntaşii PSD, aceea că fostul partid de guvernământ va depune, după data Raportului UE, o moţiune de cenzură inspirată de problemele sociale şi economice ale naţiunii. Luată izolat, intenţia nu are nimic ieşit din comun. Ceea ce a ”piperat” aşteptările s-a numit sprijinirea de către aleşii democraţi a unei astfel de manevre în votul pe care-l va primi în Parlament moţiunea. Adunate, voturile PSD, PD, PRM şi ale unora dintre liberalii anti-Tăriceanu ar putea zdruncina puternic rezistenţa Executivului, făcându-l să se prăbuşească. Cum era şi firesc, până şi simpla vehiculare a unui atare scenariu nu a putut produce decât îngrijorare la Bruxelles şi furnicături pe şira spinării celor care încă înfierează creaţia politică a lui Ion Iliescu, intitulată FSN. O formaţiune fără istorie, născută, însă, la o răscruce de timpuri. Un Front care a înglobat personaje dintre cele mai diverse, oameni ai vechiului sistem, reşapaţi peste noapte şi deveniţi democraţi convinşi. Pentru că eventuala alăturare dintre PD şi PSD nu poate duce cu gândul decât la această încrengătură de interese care a deschis şi făcut politica României începând cu anul 1990 şi încă mult timp de atunci încolo. Dacă mai luăm în considerare şi colaboraţionismul PRM, ajungem la un alt construct bizar pentru vremurile noi, dar de referinţă în peisajul politic post-decembrist: este vorba de celebrul „Patrulater roşu”, imposibil de refăcut astăzi, din pricina dispariţiei din viaţa parlamentară a PSM. O însăilare stranie de posibile scenarii, a căror activare se produce, paradoxal, în proximitatea intrării României în familia ţărilor europene. Moţiunea va aduce lumină Şi totuşi... Date fiind semnalele nu tocmai prietenoase venite din afară, dar şi dinspre electoratul autohton, dat fiind contextul prezentării Raportului întocmit de UE, preşedintele democraţilor, Emil Boc, s-a repezit, în cele din urmă, să asigure că formaţiunea pe care o conduce nu va face opoziţie alături de Opoziţie, în băncile Senatului şi Camerei Deputaţilor. Că nu este vorba de niciun „pact cu diavolul”, că PD nu are în schemă niciun protocol de colaborare cu PSD. Că, în cele din urmă, democraţii vor spijini acest Guvern, chiar dacă nu o fac cu inima deschisă, iar cele două partide care compun Alianţa DA vor fi unite la votarea moţiunii PSD. Până una-alta, Mircea Geoană anunţă că moţiunea va avea loc cândva, la sfâr şitul lunii iunie. Din multe privinţe, va fi exact aşa cum susţine şi liderul despre iniţiativa lansată: un moment de clarificare... |
Săptămâna 25 – 31 mai 2006, numărul 186