Săptămâna 28 iunie – 5 iulie 2006, numărul 191

POLITIC A spune = a zice Cornelia Badreu În peisajul pestriţ al politicii româneşti, în haosul vieţii sociale din ţara pe care o populăm, într-o economie care se scutură de 16 ani încoace de tot ce are mai bun, dând producţia pe comerţ şi exportul pe import, nemulţumirile politicienilor din vârful piramidei par mai degrabă ridicole şi rareori oneste. Şi totuşi, Traian Băsescu a fost, în ultima perioadă, protagonistul a două astfel de episoade. Renunţând la modelul de tristă amintire al anunţării vizitei, doar pentru a vedea borduri proaspăt văruite (cu nici 24 de ore înainte), Băsescu a luat-o la pas printr-un spital bucureştean, unde s-a deplasat fără ca nimeni să se aştepte, trecând prin Capitală chiar la volanul autoturismului personal. Ce a văzut acolo, a spus lumii întregi. Ceea ce l-a supărat a spus din nou public, în faţa camerelor de filmat. Criza semnalată furios de preşedinte reprezintă o banalitate pentru omul simplu de pe stradă. Iar situaţia în speţă nu a fost unica la care a făcut referire primul om în stat. Cu o săptămână înainte, le-a reproşat mai-marilor armatei că militarul român plecat la lupta cu teroriştii în teatrele de război deschise de americani, este nevoit să care după el un echipament elementar de zeci de kilograme. Aceasta, în condiţiile lipsei de protecţie contra căldurii deşertice. Preşedintele spune, dar cine va şi face? Recuperat după „şederea” de boală de la Viena, Traian Băsescu a trecut la ofensiva vizitelor inopinante în spitalele patriei. Prima „victimă” a preşedintelui, o unitate din Capitală. Primele imagini captate de ochii preşedintelui, niscaiva grămezi de moloz, ramuri, rămurele din copacii netunşi cu anii, mizerii de tot felul prin interioarele în teorie salubre şi chipuri de pacienţi desfigurate de aşteptarea cu zilele pentru două-trei analize amărâte. Ca de obicei, replicile exersate de ani şi servite zilele trecute de „vinovaţi” întâiului inspector din stat: nu sunt fonduri, suntem în România, ce să-i faci.... Încă mai ironic, ministrul liberal a ţinut şi el să marcheze un golazzo de toată frumuseţea în poarta preşedintelui-jucător: cică spitalele din România nu pot arăta ca şi omoloagele lor din Viena, aşa, peste noapte, cât ai pocni din degete. Dincolo de raţiunile mai mult sau mai puţin politice care au stat la baza gesturilor care au intrat în contact şi de o parte şi de cealaltă, din nefericire, problema de fond rămâne crud de actuală. Din spitalele româneşti, rişti să te externezi, pe o parte vindecat, pe alta cu traume suplimentare. De la mizeria care musteşte în resturile menajere lăsate la dospit, la indiferenţa vinovată a personalului sanitar, lucrurile par să intre într-un cerc vicios ce predispune la consecinţe imprevizibile câteodată. Ruşinea şi compasiunea În acest joc al disfuncţionalităţilor elementare, tonul abordat de Traian Băsescu sugerează starea de şoc în care l-a transportat normalitatea zilelor noastre. Se poate ca în oripilarea prezidenţială să se fi strecurat totodată un adânc sentiment al ruşinii de a fi preşedintele unei ţări în care până şi la spital să bântuie mizeria negrului de sub unghii. Se prea poate ca în reacţia avută în public să se fi inserat comparaţii absolut umane şi involuntare la care recurge până şi creierul unui şef de stat. Comparaţii între ceea ce vede pe moment şi imaginea culoarelor ori salonului din clinica vieneză în care a fost internat. În perimetrul microbian al spitalelor din ţară, pacienţii căzuţi la pat stârnesc mila de două ori mai mult decât în mod obişnuit. O dată, prin boala de care suferă, a doua oară, prin condiţiile în care le este administrat tratamentul. Umilinţa Ieşirea prezidenţială la rampă din urmă cu câteva zile a fost însă precedată de luarea de poziţie pe o problemă diferită, dar similară ca idee. Un caporal român aflat în misiune pe teatrul din Afganistan este ucis de explozia unei bombe artizanale. Încărcătura distruge pur şi simplu vehiculul blindat (din dotarea armatei române) în care militarul se deplasa pe timpul unei patrulări de rutină. Bilanţul este tragic şi numără un mort şi alţi patru răniţi. Autorităţile de la Bucureşti reacţionează, această nouă dramă şi această nouă victimă aflată în misiune de război făcând puţin să tremure gulerele albe care coordonează misiunile internaţionale ale ţării noastre. Inevitabil, este repusă pe tapet problema dotării trupelor române. Se fac remarci, se constată situaţia de facto, se trag concluzii. De la miniştrii la generali de armată, fiecare ia cuvântul, atât cât îi permite să se întindă plapuma. Lumea şi-a dat atunci seama că echipamentul pe care îl cară în spate un român este nepermis de greu, faţă de cel al unui puşcaş american. Că împotriva soarelui şi căldurii înfiorătoare nu există îmbrăcăminte care să protejeze şi să atenueze şocul termic, iar armele şi vestele antiglonţ cărate în fiecare deplasare nu par nici ele a fi mai breze. Din nou, Traian Băsescu se face porta-vocea celor care semnalau dezastrul care mocneşte. Din nou, probabil că sentimentul de jenă l-a năpădit pe şeful de stat care visează să se cocoţeze de la egal la egal cu partenerii săi pe axa Bucureşti-Washington-Londra. Din nou, simţământul umilinţei în faţa marilor puteri alături de care încerci să te baţi în pieptul care cere demnitate, devine ascuţit şi sapă adânc în sufletul conducătorului de stat. Complexe de termen scurt Numai că, atât problema pacientului de spital, cât şi cea a mercenarului trimis pe fronturile de aiurea nu sunt surmontabile dintr-o bătută de palme sau pocnire din degete. Cel puţin, aşa ne-au demonstrat-o toţi cei care într-un fel sau altul, la un moment sau altul, au avut în mâinile lor pârghiile necesare refacerii. Rezultatele, chiar şi după ani şi ani, sunt cele care se văd acum. Despre ele încă se vorbeşte, toată lumea îşi ia angajamente, promite că face şi drege, după care tăcere. Iar tăcerea de după dospeşte, macină, lucrează şi sapă cu picătura chinezească. Atâta timp cât facem conferinţe între noi, la noi acasă, atâta timp cât mergem câţiva kilometri cu maşina, privim senini pe fereastră realitatea mizeră şi rudimentară, fără să ne facem prea multe complexe. Odată ieşiţi în lumea civilizată, ne este greu să suportăm discrepanţele dintre ce e la noi acasă şi ce găsim la vecinii mai spălaţi. Iar atunci, ne întoarcem în propria ogradă şi spunem în faţa publicului format tot din ai noştri. Unii ne mai iau peste picior, alţii ne mai dau dreptate, dar în final totul se reduce la a zice, iar după aia uităm din nou. Comentarii?

Săptămâna 28 iunie – 5 iulie 2006, numărul 191