Săptămâna 6 – 12 iulie 2006, numărul 192

CRONICA GRI Viaţa şi moartea de soldat român. Bogdan Barbu Nu cred că ceea ce s-a întâmplat recent în politichia românească între preşedintele ţării şi premier are vreo legătură cu prezenţa trupelor româneşti în Irak - în afara unui pretext binevenit în a-şi testa forţele în planul imaginii şi a-şi flexa muşchii mediatici. E ciudat şi nu prea cum toată presa românească a luat instantaneu poziţie la comandă - liberală sau democrată. Vieţile militarilor români din Irak, Afganistan, Bosnia, Somalia sau de aiurea - îndrăznesc să o spun - au trecut în planul secund pentru protagoniştii ridicării poalelor în cap cu iz de mahala dâmboviţeană. Tot circul nu a fost altceva decât o făcătură cusută cu odgonul marinăresc, care a speculat nepopularitatea prezenţei trupelor Armatei Române peste hotare. Din ce cauză acest scandal a luat proporţii peste aşteptări? În primul rând, pentru că românii au digerat deja propaganda ceauşisto-pacifistă de pe vremea comunismului (în disperata căutare a Premiului Nobel pentru Pace de către „To´ar´şu´”) - aceea cu „noi suntem un popor paşnic, ne apărăm numai ce e al nostru în faţa cotropitorilor şi nu am călcat niciodată hotarele nimănui” (în afară de faptul că Iancu de Hunedoara s-a bătut la Varna şi la Belgrad, că Vlad ţepeş a pârjolit şi omorât „cale de două zile pe teritoriu turcilor”, Bogdan al II-lea şi Petru Rareş ai Moldovei s-au războit în şi pentru Pocuţia polonă, iar războiul nostru de Independenţă s-a purtat la sud de Dunăre, în Bulgaria) - şi acum le e foarte greu, dacă nu imposibil, să accepte că vremea neutralităţii a trecut şi că războaiele nu mai sunt ce au fost pe vremea când se băteau românii cu turcii de-adevăratelea, iar Lucescu şi Hagi nu antrenau la Galatasaray. În al doilea rând, presa („o anumită parte a presei” - sic) abia aştepta un asemenea ciolan de ros. După ce s-a speculat şi para-speculat pe seama tensiunilor dintre Băsescu şi Tăriceanu sau pe a celor dintre PD şi PNL din Coaliţie, jurnaliştii şi-au văzut confirmate cele anterior doar bănuite - sau deduse pe bază de unele indicii, ca să nu fim răi în exprimare. Aidoma bulgărelui de zăpadă, chestiunea prezenţei trupelor româneşti în afara ţării a angrenat în dispută - fără prea multă logică - şi construcţia autostrăzii, şi inundaţiile din ţară, şi operaţia lui Băsescu la Viena, şi remanierea guvernului, şi încetineala reformei, şi primirea în UE. (Unii ar putea resimţi ca o omisiune neaducerea în această discuţie a colivei lui Decebal de la Orăştie sau a absenţei României de la Campionatul Mondial de fotbal). Între timp, aderarea la UE şi acceptarea în NATO au pentru România un preţ imediat şi concret: armata română va participa în continuare la acţiunile de menţinere a păcii din zone de conflict de pe glob. Nu ne-a dat încă nimeni voie să plecăm acasă, chiar dacă dintre militarii români se mai întorc, de pe acolo de unde sunt trimişi, şi în sicrie. Comentarii?

Săptămâna 6 – 12 iulie 2006, numărul 192