De departe, marea deziluzie a acestui Mondial a reprezentat-o Brazilia. Trupa lui Carlos Alberto Parreira a refuzat parcă să joace fotbal. Orice fel de fotbal, darămite cel „de vis” care se aştepta de la ea. Dacă s-au găsit fel de fel de scuze până la partida din sferturi - cu Croaţia a fost primul meci, „de încălzire”, cu Australia nu a fost nevoie să forţeze, cu Japonia erau deja calificaţi, cu Ghana nu era normal ca africanii să le pună probleme -, deja la întâlnirea cu Franţa toate bubele din jocul Braziliei s-au spart şi puroiul a izbucnit la suprafaţă. „Careul de aşi Kaka - Adriano - Ronaldo - Ronaldinho” a fost de fapt o chintă spartă, iar cacealmeaua lui Pareirra nu a mai ţinut în faţa unor fotbalişti adevăraţi, chiar trecuţi de prima tinereţe, ca Zidane, Henry, Vieira. Un basm al lui Hans Christian Andersen ne povesteşte despre un rege ajuns la cheremul unor croitori escroci, care atâta l-au convins de frumuseţea unor haine inexistente, încât a apărut gol la propria încoronare. Aşa s-a prezentat la Mondialul din 2006 şi Brazilia, o echipă alcătuită de sponsori şi nu de un tehnician. Încoronarea Braziliei nu a mai avut loc, pentru că regele a fost gol...
Sferturi de finală
Germania - Argentina 1 - 1 (0 - 0);
4 - 2 la lovituri de departajare
Au marcat: Klose (80), respectiv Ayala (49).
La lovituri de departajare au transformat Neuville, Ballack, Podolski, Borowski, respectiv Cruz, Rodriguez.
Au ratat Ayala şi Cambiasso.
Se aştepta mult de la acest meci şi, în parte, chiar s-au îndeplinit unele aşteptări. La un campionat mondial cu prea multe jocuri undeva la nivelul Diviziei A de la noi, de la Argentina - mai ales - şi de la Germania - mai mult din cauza „obligaţiei” de gazdă de a ataca - se spera că vor oferi un sfert de finală de calitate, dat fiind stilurile tradiţional diferite ale celor două reprezentative şi rivalitatea, care nu mai trebuie explicată, dintre ele. Nu a fost un meci spectaculos, ci doar unul bun. Klinsmann şi Pekerman cunoşteau fiecare prea bine forţa echipei celuilalt şi, în consecinţă, au mizat mai degrabă pe neutralizarea atuurilor adversarului şi abia în al doilea rând pe valorificarea avantajelor proprii.
Titularizat în sfârşit, Tevez - cel mai bun vârf de atac al Americii de Sud - a făcut un meci foarte bun, însă nu a fost susţinut de veteranul Crespo, aflat într-o formă slabă la ultimul lui turneu final. Golul argentinian a venit, culmea, în urma unei faze fixe, capitol la care nemţii erau cotaţi cu mici şanse de a greşi. Diferenţa - dacă putem vorbi de aşa ceva la un meci încheiat la egalitate - s-a făcut de către inspiraţia antrenorilor: dacă Klinsmann şi-a scos din teren în a doua repriză „mâinile moarte” Sweinsteiger şi Shneider şi i-a introdus pe Odonkor şi Borowski, care s-au dovedit mult mai utili, Pekerman a greşit practic toate schimbările - introduşii Julio Cruz şi Cambiasso au fost depăşiţi de evenimente, în timp ce Saviola şi Messi au rămas pe bancă - şi, ceea ce a pus capac la gafe şi mai mult ca sigur că a costat Argentina calificarea în semifinale, l-a scos din teren pe „creierul” Riquelme când mai era o jumătate de oră de joc, înlocuindu-l cu un apărător şi dând semnalul retragerii premature în defensivă. Cum apărarea este un capitol la care argentinienii niciodată nu au excelat, nici măcar când au cucerit cele două titluri mondiale din palmaresul lor, gândirea antrenorului s-a dovedit eronată şi Klose, omul cu golul la acest Mondial pentru germani, a fructificat centrarea lui Borowski. La loviturile de departajare, nemţii porneau cu două avantaje reale: prezenţa în poartă a lui Lehman, net superior omologului său argentinian, şi tradiţionala lor precizie în astfel de execuţii (Germania nu a fost niciodată eliminată la penaltyuri). Ceea ce era previzibil deja în aceste condiţii s-a şi petrecut, astfel că Argentina - după mulţi, cea mai bună echipă a acestui turneu final - a plecat acasă prematur şi, poate, nemeritat după joc, însă sigur meritat după strategia abordată de prin minutul 60 al acestui meci.
Italia - Ucraina 3 - 0 (1 - 0)
Au marcat: Zambrotta (6), Toni (59, 69)
Meci fără istoric, în care ucrainienii au contat în joc doar un sfert de oră, imediat după pauză. A fost evident, o dată în plus, că Ucraina nu avea ce căuta în această fază a competiţiei, fiind „paraşutată” în sferturi pe un culoar incredibil de favorabil şi cu ceva ajutor din partea arbitrului în meciul cu Tunisia. În sprijinul afirmaţiei de mai sus, nu avem decât să privim rezultatele trupei lui Blohin în compania singurelor echipe „grele” pe care le-a întâlnit: 0 - 4 cu Spania şi 0 - 3 cu Italia. Fără comentarii. De partea cealaltă, Italia a testat o formulă de joc cu un singur vârf de atac, Toni, susţinut de o linie mediană parcă mai ofensivă decât de obicei - e adevărat, i-a şi permis adversarul... - şi de un Totti nu tocmai în apele lui, în ciuda centrării de la golul doi. Zambrotta, în schimb, a făcut un meci reuşit, cu gol şi pasă de gol, iar Luca Toni a spart gheaţa în sfârşit, reuşind - pe deplin meritat după prestaţiile de până acum - să înscrie la acest Mondial. Nici italienii nu se pot plânge de un culoar nefavorabil până acum: au întâlnit Ghana (aflată în acel meci la debutul într-un turneu final), SUA (egal obţinut cu şansă de azzuri), Cehia (complet demoralizată şi ieşită din formă la ora partidei, fără Koller şi Baros), Australia (gol „de platină”, dintr-un penalty inexistent) şi Ucraina (cel mai slab adversar posibil dintre ultimii opt). Cu Germania va fi însă complet altceva, deşi italienii au avantajul psihologic al rezultatelor directe net favorabile. Ballack, Klose şi compania joacă însă acasă, iar acasă te mai ajută tribuna, terenul, râul, ramul, eventual şi arbitrul...
Portugalia - Anglia 0 - 0;
3 - 1 la lovituri de departajare
Au transformat: S. Sabrosa, Postiga, Cr. Ronaldo, respectiv Hartgreaves.
Au ratat: Viana, respectiv Lampard, Gerrard şi Carragher.
O altă echipă impusă de sponsori, poate chiar în măsură mai mare decât cea a Braziliei, a fost Anglia lui Ericksson. Beckham trebuie să joace în primul „11” pentru că vinde tricouri multe şi are contracte de publicitate imense, Lampard e omul nr. 1 al campioanei Chelsea, Gerrard reprezintă acelaşi lucru pentru ex-campioana Europei, FC Liverpool, şi iată cum o linie de mijloc redutabilă se transformă dintr-un element de construcţie a jocului într-o reclamă ambulantă, din care din când în când cineva îşi mai aminteşte să şuteze la poartă - complet aiurea de cele mai multe ori - şi cam atât. Sterilitatea echipei Angliei (nu punem aici acel 2 - 2 „de salon” cu Suedia, ţara natală a - deja - fostului selecţioner al Albionului) e redată fidel de rezultatele obţinute în Germania: 1 - 0 cu Paraguay, 2 - 0 (obţinut in-extremis) cu Trinidad Tobago, 1 - 0 cu Ecuador, 0 - 0 cu Portugalia, după 120 de minute. Patru goluri în patru meciuri, cu adversari mai degrabă slabi exceptându-i pe lusitani, reprezintă un bilanţ mediocru pentru o formaţie tradiţional ofensivă.
Portughezii au învăţat de la Scolari o lecţie pe care au aplicat-o foarte bine în meciul cu Olanda şi care a ţinut la fel de bine şi în întâlnirea cu Anglia: un 4 - 2 - 3 - 1 devenit clasic, cu doi oameni la închidere, un singur vârf în avanposturi (Pauleta) şi cu trei mijlocaşi ofensivi la susţinerea atacului. Mai cu o simulare, mai cu plimbarea mingii întru adormirea adversarilor, mai cu o tragere de timp la limita cartonaşului galben, timpul trece, adversarii nu marchează, se enervează şi, în cele din urmă, se împacă cu gândul prelungirilor, ulterior şi cu cel al loteriei penaltyurilor. Şi la acest meci, ca şi la Germania - Argentina, diferenţa au făcut-o portarii: excelent Ricardo, în nota lui obişnuită Robinson, poate cel mai slab portar pe care l-a avut vreodată Anglia. Legendarul Gordon Banks apăra mai bine decât acest individ ajuns accidental în poarta englezilor şi acum, la 70 de ani...
Franţa - Brazilia 1 - 0 (0 - 0)
A marcat T. Henry (57)
A înviat naţionala Franţei! După ce a trecut cu chiu, cu vai de grupă, în optimi Zidane, Vieira, Henry şi noua stea Ribery au reuşit marea lovitură în compania Spaniei, speculând la maxim gafele de neiertat ale lui Aragonez în alcătuirea formaţiei iberice. Nu scade cu nimic din meritul calificării Franţei în sferturi prezenţa cu obstinaţie a lui Pernia, Raul Bravo ori Xavi în primul „11” spaniol, sau prestaţia jalnică din acel meci a lui Fabregas, Villa sau Torres. Franţa a fost mai bună într-o partidă în care puţină lume îi dădea şanse în faţa Spaniei, iar victoria obţinută i-a adus pe „cocoşii galici” în sferturi pentru întâlnirea cu mega-favorita Brazilia.
Ce a fost în teren la acel meci se ştie: Zidane a dat recital, ridiculizând fără drept de apel „vedete” ca Kaka (se justifică, în acest caz, cacofonia), Ronaldo şi, în aceeaşi fază de neuitat, pe Cafu şi Ze Roberto, ultimul faultându-l cu o rară nesportivitate, la limita unui cartonaş roşu. „Regele nu a murit!” a fost un titlu inspirat vis-a-vis de prestaţia celui mai mare fotbalist din lume al ultimelor două decenii - cel puţin! - care şi-a încununat o retragere (oare?) de gală prin aducerea Franţei - cel puţin - în semifinale Mondialului 2006.
De partea cealaltă, a fost o tăcere jenantă - în jocul Braziliei. „Magia” braziliană a semănat cu aceea a unui scamator de bâlci cu un joben spart din care au fugit iepurii şi au scăpat porumbeii, iar el nu mai are ce să arate publicului. Fostul „Balon de aur” Ronaldo s-a transformat cu timpul în „Bulgărele de seu”, iar actualul număr unu mondial, Ronaldinho, a fost un fel de Şoavă al Braziliei, nereuşind în cinci meciuri nici măcar o singură acţiune notabilă!
