S-a sfârşit. Unul dintre cele mai slabe campionate mondiale din punctul de vedere al calităţii jocurilor, cel din Germania 2006, şi-a desemnat premianţii. Marii câştigători sunt fotbaliştii italieni, pentru a patra oară campioni mondiali, medaliile de argint şi de bronz revenind Franţei, respectiv Germaniei. Au mai fost onoraţi cu distincţii Zinedine Zidane, desemnat cel mai bun jucător („Balonul de Aur”) al Mondialului, Miroslav Klose - golgeterul ediţiei 2006 a C.M., cu cinci goluri marcate, Lucas Podolski - cel mai bun tânăr jucător, Gianluigi Buffon - cel mai bun portar, Portugalia - cea mai spectaculoasă echipă, Spania şi Brazilia - recompensate cu trofeul fair-play.
Toate acestea, însă, nu reuşesc să estompeze impresia generală: a fost un campionat urât, cu jocuri slabe şi foarte slabe, în care reuşitele din ultimele patru meciuri - semifinale, finala mică şi finala - nu au putut acoperi lipsa de valoare a majorităţii participantelor la o competiţie care se dorea şi trebuia să fie a celor mai bune echipe de pe glob. Or, prezenţa unor Costa Rica, Iran sau Togo, ca şi modul jalnic în care s-au prezentat ţări cu pretenţii, ca Polonia sau Cehia, nu au făcut decât să coboare în derizoriu titulatura de Campionat Mondial a întrecerii din Germania.
SEMIFINALE
Germania - Italia 0 - 0,
0 - 2 după prelungiri
Au marcat: Grosso (119), Del Piero (120)
Italia a fost mai bună în acest meci decât o naţională a ţării gazdă care a aşteptat parcă prea mult penaltyurile - inventate de un neamţ (!) - pentru departajarea unor echipe ce nu pot fi departajate prin joc. De data aceasta s-a putut, pentru că Pirlo şi-a amintit că el este, prin naştere, atacant şi om de creaţie, nu mijlocaş defensiv, cum l-au forţat rigizii tehnicieni din Il Calcio să fie, şi a inventat în ultimele o sută de secunde ale meciului o pasă „fuoriclase” pentru Grosso, ajuns şi el din fundaş stânga undeva în postura de inter dreapta. Al doilea gol nu a mai contat decât pentru bucuria şi palmaresul lui Del Piero, veteranul aflat la ultimul Mondial. Simplificând, putem spune că la acest Germania - Italia supertacticizat a câştigat exact formaţia care a avut jucători în stare să se abată de la litera tacticii şi de la Evanghelia postului prestabilit în teren, cele care omoară încet şi sigur fotbalul şi spectacolul. Despre Germania nu putem spune decât că sub conducerea lui Klinsmann şi-a depăşit condiţia şi aşteptările, pentru că puţini dintre specialişti o creditau cu şanse măcar la semifinale. Nemţii au jucat atât cât au putut, însă până la urmă limitele jucătorilor şi-au spus cuvântul: Ballack nu este (şi nu o să fie nici într-o sută de ani!) un Beckembauer, Klose nu e Gerd Muller şi nici Podolski nu e Rummenigge. În fond, asta i-a lipsit lui Klinsmann pentru o reuşită totală: nişte fotbalişti adevăraţi.
Franţa - Portugalia 1 - 0 (1 - 0)
A marcat Zidane (33, din penalty)
Ceea ce a ţinut cu Olanda şi cu Anglia nu a mai ţinut cu Franţa; rutinaţii Zidane, Vieira, Makelele, Thuram şi Henry nu sunt atât de uşor de tras pe sfoară cu stilul impus de Scolari ca Robben sau Lampard. Francezii au forţat cât a fost nevoie, Henry l-a păcălit ca în curtea şcolii pe Carvalho, iar Zidane a transformat penaltyul care în cele din urmă a adus calificarea „cocoşilor” în finală. Siliţi de scor să atace, lucru care în mod evident nu le convine, portughezii au arătat şi faţa nesportivă a vicecampioanei Europei: simulările lui Christiano Ronaldo (putea fi şi eliminat, la a doua „cerşire” în careu!), Deco, Figo sau Pauleta în nădejdea înşelării arbitrului. Cei care mai puteau înscrie au fost tot oamenii lui Domenech, cel atât de înjurat de presa din Hexagon pentru jocurile din preliminarii şi din grupe. Cu o apărare în care au „strălucit” prin gafe greu de imaginat Miguel, Meira, Carvalho şi Valente (mai lipsea Carlos în poartă!) şi cu un singur vârf de atac autentic (şi acela ajuns la o anumită vârstă), Portugalia nu putea emite pretenţii la mai mult de la acest Mondial. Şi poate că nu ar fi obţinut nici atât, fără încăpăţânarea lui Van Basten de a-l ţine pe Van Nistelrooy pe bancă şi fără eliminarea lui Rooney, la meciurile cu Olanda, respectiv Anglia, în care adversarii portughezilor au atacat mai mult şi şi-au creat mai multe ocazii de gol.
FINALA MICĂ
Germania - Portugalia 3 - 1 (0 - 0)
Au marcat: Schweinsteiger (56, 78), Petit (61 - autogol), respectiv N. Gomes (88)
Încă o medalie a fost trecută în contul Germaniei, pentru a întregi un bilanţ impresionant: bronz în ´34, aur în ´54, semifinală în´58, argint în ´66, bronz în ´70, aur în ´74, argint în ´82, argint în ´86, aur în ´90, argint în 2002 şi, acum, bronz în 2006. Altfel spus, la jumătate din ediţiile de campionat mondial disputate până acum, Germania a terminat pe podium (aceasta în condiţiile în care nu a participat, şi nu din cauza echipei, la turneele finale din 1930 şi 1950). Klinsmann merita această medalie, pentru ceea ce a realizat cu o echipă a Germaniei care la un moment dat ajunsese să fie refuzată de orice tehnician de marcă, din dorinţa de a nu-şi compromite blazonul. Merita, totuşi, Germania finala? Aici răspunsul este aproape sigur „nu”; a avut o grupă extrem de uşoară (Ecuador, Polonia, Costa Rica) şi un adversar mai mult decât accesibil (o umbră a Suediei) în optimi, pentru a beneficia în sferturi de o eroare tactică uriaşă a lui Pekerman, într-un moment în care jocul curgea clar în favoarea argentinienilor. Iar în semifinale, Italia a mai avut, pe lângă golurile din prelungiri, două bare...
FINALA
Italia - Franţa 1 - 1 (1 - 1),
5 - 3 la lovituri de departajare
Au marcat: Materazzi (19), respectiv Zidane (7, din penalty)
Au transformat loviturile de departajare:
Pirlo, Materazzi, De Rossi, Del Piero, Grosso, respectiv Wiltord, Abidal, Sagnol. A ratat Trezeguet.
Tone de cerneală vor mai curge şi niciodată nu se vor termina comentariile pe marginea gestului greu de imaginat a lui Zidane, care a lovit cu capul un adversar. După atâţia ani petrecuţi în Serie A, era imposibil ca „Zizou” să nu ştie că italienii sunt maeştri în arta provocării, şicanării şi iritării adversarului. Că Materazzi l-a jignit indiferent cum, că l-a făcut „musulman împuţit”, „terorist arab”, că l-a înjurat de mamă (şi iarăşi era imposibil ca fundaşul lui Inter să nu ştie că mama lui Zidane e grav bolnavă) sau i-a catalogat sora drept „prostituată”, cel mai bun fotbalist al lumii nu avea voie să se lase provocat şi să reacţioneze aşa cum a făcut-o. Nu se poate spune că el, prin gestul lui, a pierdut finala - în fond mai erau doar zece minute de jucat din prelungiri şi ambele formaţii se cam împăcaseră cu gândul lui 1 - 1, fiind cu mintea deja mai mult la cine va executa penaltyurile de departajare - ci doar că şi-a umbrit o retragere de gală după o carieră absolut fabuloasă, în care a câştigat cam tot ce poate câştiga un fotbalist: campionat mondial, campionat continental, Liga Campionilor, campionate interne în Italia şi Spania.
Revenind la meciul în sine, să spunem că Italia - Franţa a fost cu adevărat o finală de campionat mondial - se poate juca fotbal adevărat, în ciuda mizei! - şi că egalul înregistrat după două ore de joc a fost din mai multe puncte de vedere echitabil. Italienii au dominat primele 45 de minute, plus că mai pot invoca şi o bară a lui Toni şi acordarea unui penalty care nu prea a fost, din care s-a înscris golul francezilor. Zidane şi ai lui au argumentul unei părţi secunde - şi a prelungirilor - în care au fost net superiori, numărul mai mare de ocazii de gol per ansamblu şi „punctajul la impresia artistică” (e greu de uitat cel puţin una din fazele lui Henry, în care a înşirat pe drum patru apărători italieni şi l-a „culcat” din fentă pe Cannavaro, altfel cel mai bun apărător al acestui Mondial).
De ce a câştigat, totuşi, Italia şi nu Franţa?
În primul rând, pentru că Lippi e un antrenor mai bun decât Domenech. Chiar dacă Vieira e cu trei clase peste Gattuso, Henry e mult peste Toni, iar Zidane nu are corespondent în squaddra azzura nici dacă îi aduni pe Totti şi Pirlo şi înmulţeşti cu cât vrei, a părut oarecum evident că toţi trei menţionaţii de mai sus (plus Thuram şi Makelele, cel puţin) joacă ceea ce ştiu ei de la Aime Jaquet, ediţia ´98 citire. La Lippi, o libertate de mişcare în teren ca a lui Zidane ar echivala cu o veritabilă anarhie, iar angrenajul în care piese de bază sunt un Zambrotta, un Gattuso sau un Perotta s-ar gripa instantaneu la pasele de geniu ale francezului. Italia are cuvânt de ordine disciplina tactică impusă de mâna de fier a lui signore Marcello, de la care nu ai voie să faci rabat indiferent dacă te numeşti Del Piero, Totti, Inzaghi sau Pirlo. Lippi a mai spulberat în finală şi mitul penaltyurilor ucigaşe pentru Italia, o dovadă în plus că nu a lăsat deoparte în pregătire nimic din ceea ce putea asigura succesul elevilor săi la Mondiale.
Un fapt elocvent este că Franţa a terminat finala fără „tripleta” sa de nume grele în teren: Vieira, Henry (accidentaţi) şi Zidane (eliminat) au părăsit Mondialul înainte de ultimul fluier al lui Elizondo (o notă bună pentru argentinian, care în ciuda unor mici erori - cea mai semnificativă a fost acordarea penaltyului de la golul francezilor - a condus în spiritul jocului, nefragmentându-l şi contribuind la fluidizarea acţiunilor). Înlocuitorii lor nu au avut anvergura foştilor campioni mondiali, iar moralul în tabăra franceză a scăzut firesc. Apoi, Trezeguet şi-a „încununat” un sezon mizerabil la Juventus şi la Naţională prin ratarea penaltyului care ar fi menţinut Franţa în cursa pentru trofeu. Cam asta a fost, din punctul de vedere al francezilor, istoria acestui Mondial. Şi încă ceva: „Scandalul Moggi” din Italia a avut ca efect - moral - imediat strângerea rândurilor la componenţii squaddrei. Ca niciodată parcă, la lot nu au mai fost oamenii lui Juventus, oamenii lui Milan, oamenii lui Inter sau ai Romei, a fost dat uitării „războiul etern” dintre Nord (Torino şi Milano) şi Sud (Roma, în special); la acest Mondial au fost în tricoul Italiei doar fotbalişti italieni care au jucat alături de alţi fotbalişti italieni pentru Echipă. Regretatul Ioan Chirilă s-ar fi bucurat să vadă asta, poate chiar mai mult decât de triumful Italiei în faţa lui Zidane.
