Săptămâna 27 iulie – 2 august 2006, numărul 195
|
EDITORIAL
„Peştele mare” de la Răsărit
de Carmen Hărău Motto: „L-am privit în ochi pe preşedintele Putin şi i-am văzut sufletul!” (George Bush)Recentul summit al celor opt ţări industrializate a avut ca gazdă oraşul Sankt Petersburg. S-a finalizat un calcul, dealtfel uşor de efectuat mental, dar amânat vreme de ani de zile. Grupul G7+1 (alcătuit din SUA, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Japonia, Canada plus Rusia) devine, în fapt, grupul G8 legitimând, astfel, din nou, Rusia ca mare putere mondială. Prezenţa Rusiei în G8 este resimţită de mulţi lideri politici ca nefirească. Contestatarii au obiecţii serioase: slaba performanţă economică, deficitul de democraţie şi problemele cu vecinii. Acceptând ca acest summit G8 să se desfăşoare sub preşedinţie rusă, în oraş rusesc, mai marii lumii au recunoscut oficial poziţia de superputere a Rusiei în comunitatea internaţională. Aşezarea ei geopolitică şi influenţa pe care o exercită pe piaţa energetică globală, prin resursele naturale enorme pe care le deţine, par a conta mai mult decât faptul că, la Moscova, libertatea cuvântului, libertatea religioasă sau dreptul la liberă asociere sunt noţiuni teoretice, abstracte, care lipsesc cu desăvârşire în practica socială. Preşedintele Putin poate să-şi frece mâinile mulţumit: după două mandate la Kremlin a reuşit să aducă Rusia în ipostaza de a-şi putea promova interesele naţionale în compromisurile pe care le acceptă. ţarul modern al Rusiei stă aşezat, în G8, pe un fotoliu de lux pe care nu s-ar cuveni să stea. Argumentul, diplomatic acceptat, al resurselor naturale gigantice, este destul de subţire atâta vreme cât, în acest club select, nu este invitată, urgent, Arabia Saudită (primul exportator mondial de petrol). Despre cum au reuşit ruşii să facă praf şi pulbere viaţa unor popoare nimeni nu mai aminteşte nimic, din aceleaşi raţiuni diplomatice. Argumentul real al prezenţei Rusiei în G8 pare că este, dincolo de vălurile diplomatice, povestea cu peştele mare şi peştele mic. Iar Rusia este, incontestabil, ,,peştele mare” al lumii. Secolele de istorie au dovedit că ea nu ştie relaţiona politic cu ţările mai mici decât în termenii dominaţiei fără scrupule. Ceea ce obişnuim să numim „comunitate internaţională” prin reprezentanţii ei cei mai puternici, G8, nu a părut a avea soluţie la problema dramatică a conflictului israeliano-libanez din Orientul Mijlociu chiar dacă, formal, s-a elaborat un document comun plin de generalităţi. La fel de formale au fost şi felicitările politicoase adresate cancelarului german Angela Merkel care, pe durata lucrărilor summit-ului, a împlinit 52 de ani. Nimeni, nici măcar sărbătorita, cu atitudine la fel de severă ca taiorul pe care îl purta, nu s-a arătat dispus pentru o petrecere aniversară mai puţin protocolară, ca între amici. Este şi aceasta o dovadă că aceste relaţii nu sunt chiar atât de prieteneşti şi destinse, iar atunci când se privesc în ochi, conducătorii mapamondului nu caută, cu tot dinadinsul, să-şi vadă sufletele ,,pline de candoare” din spatele privirilor. Noi, piticii lumii, ne-am obişnuit să-i privim pe toţi cu un fel de respect plin de încordare. La Rusia ne uităm de multă vreme, de prea multă vreme, cu teamă, ca la o fatalitate. Şi nu pot să nu mă întreb cum i s-ar părea preşedintelui Bush sufletul lui Putin când l-ar privi ,,în ochi” de jos în sus şi nu de la înălţimea hegemonului mondial. |
Săptămâna 27 iulie – 2 august 2006, numărul 195