Săptămâna 10 – 16 august 2006, numărul 197

CRONICA GRI Secu(rea) şi informatorii Bogdan BARBU A făcut Icsulescu poliţie politică? A fost Igrecescu informator al Securităţii? Şi-a turnat Zetulescu colegii? Iată nişte întrebări la care societatea civilă românească nu a primit încă răspuns, nici la 16 ani şi jumătate de la Revoluţie (sau ce-o fi fost, că în vorbele lui nea Ion (Iliescu) - „a fost o conspiraţie a poporului român!” - nu mai cred nici cei cu gândirea la sfert de normă...). Şi asta ar mai fi cum ar mai fi, că omul s-ar mai putea împăca cu gândul că vecinul de scară - pe care oricum l-a bănuit „de pe vremea aia” că toarnă - a fost colaborator al Securităţii comuniste, nedovedit nici acum; cel mult nu-i mai dă bună ziua şi nu-i mai lasă copiii ori nepoţii să se joace cu mingea la bătătorul de covoare comun. Numai că, după buna şi verificata lege a lui Murphy, nimic nu e aşa de simplu precum pare. Icsulescu, Igrecescu, Zetulescu nu par a fi nişte oarecare Ionescu ori Popescu, ci sunt/au devenit după ´89 nişte stâlpi ai societăţii româneşti. Sunt membri marcanţi sau chiar lideri de partide politice, au averi de zeci şi sute de milioane de dolari, învârt afaceri mai mult sau mai puţin dubioase de alte milioane şi zeci de milioane de euro, prin birourile lor, în vilele lor sau prin separeurile localurilor de lux pe care le frecventează se stabilesc strategii economice, politice (sau din ambele) hotărâtoare; nu ar fi prea mult spus că de ei depinde politica ţării, pentru că ei au cuvântul cu greutate în Parlament - direct sau prin interpuşi, iar toate guvernele de după ´89 din România au dus o politică în sprijinul intereselor unora sau altora dintre aceştia. Până acum, musca s-a aşezat aparent numai pe căciula lui Dan Voiculescu; însă ar fi o dovadă de mare naivitate să ne închipuim că nici un alt actual demnitar, politician, afacerist nu a căzut în păcatul denunţării aproapelui. Cum adică, Securitatea lui Ceauşescu, celebră în lumea întreagă pentru sistemul bine pus la punct de a depista şi izola încă din faşă dizidenţi şi comploturi împotriva „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, nu a fost în stare să intuiască potenţialii exponenţi ai capitalismului în persoana câtorva zeci sau sute de indivizi?! Ceva e putred, şi nu în Danemarca, ci aici, pe plaiul carpato-danubiano-pontic... E lucru bine ştiut, în comunism îndată ce primeai o funcţie cât de cât de răspundere intrai automat în vizorul Serviciilor Secrete; erai supravegheat permanent, la lucru, acasă, în deplasările - mai ales - din străinătate. Îţi puteai face viaţa mai uşoară dacă ţi se cerea să colaborezi şi acceptai: un sprijin discret din umbră şi cariera îţi putea fi „ajutată”. (Câţi dintre cei care acum umblă pe la CNSAS şi DNA au beneficiat de asemenea „ajutor” din partea Securităţii şi al urmaşelor ei?). Trăiai o viaţă de informator, dispreţuit de cei cărora le ofereai serviciile, însă aveai certitudinea - până la un punct, totuşi - că ţie nu ţi se poate face ceea ce făceai tu altora. E imposibil să încerci măcar să îţi închipui că tocmai eşaloanele doi şi trei ale PCR - adică actuala clasă politică românească - a scăpat cu totul de supravegherea şi de „ofertele” Securităţii. De aceea nici nu se prea îmbulzesc aleşii noştri să dea publicităţii dosare de informatori sau să ceară să cadă securea pe vreun cap: riscă să pornească o ghilotină care ar decapita tot ce înseamnă la ora actuală politică la nivel înalt în România. Aşa, cu batista pe ţambal şi cu SECUrea în teacă, se poate merge înainte. Comentarii?

Săptămâna 10 – 16 august 2006, numărul 197