Săptămâna 17 – 23 august 2006, numărul 198
|
EDITORIAL
Este Mona, sau e Dana?!
de Carmen Hărău Motto: „Dar când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.” Matei 13 versetul 6Am trăit rar o stare emoţională atât de confuză ca acum, când mă gândesc la Mona Muscă. Justiţiarul din mine, omul pentru care albul şi negrul nu se pot amesteca, aşa cum binele şi răul nu se îngemănează, este derutat. Mi-e ciudă pe sistemul care a permis să nu ştim că Mona Muscă a colaborat cu securitatea decât după ce ea a reuşit să ne câştige încrederea, admiraţia şi respectul. Mi-e greu gândul că acest simbol liberal este murdărit, mai mult încă decât este el însuşi murdar, de aceia care ar fi trebuit să-l susţină. Sunt tristă că Mona Muscă se surpă sub loviturile unora care nu-i ajung nici la degetul mic ca valoare umană globală, nu pentru că nu au apucat să trăiască destul, ci pentru că nu sunt în stare să trăiască nici măcar atât de moral cât a trăit ea, cu toată această mizerie. Mă uimeşte vehemenţa şi duritatea cu care se aruncă asupra ei un personaj ca Gabriel Liiceanu şi mă sperie gândul că, în ţara tuturor posibilităţilor, pe care cu sau fără voia noastră o mobilăm, ar putea fi vorba de plata unei poliţe personale (să nu uităm că Liiceanu este patron de editură, iar Mona Muscă a fost, o vreme, ministrul culturii). Mă doare, ca şi când mi-ar fi fost vreodată prietenă, umilinţa pe care femeia Mona Muscă trebuie s-o îndure, din nesăbuinţă sau din ticăloşie, şi însingurarea în care s-a trezit. Deşi merită oprobiul public, minimum de argumentaţie favorabilă care i s-ar putea face nu se face, nu din onestitate şi bună credinţă, ci din laşitate şi oportunism. Mona Muscă devine, cu fiecare zi care trece, un cadavru politic, iar eu am sentimentul straniu că nu de aici trebuia început, că nu cade, în primul şir, cine trebuia să cadă. Sunt supărată pe ce i se întâmplă Monei Muscă! Dar starea în care a ajuns i se datorează exclusiv. Dacă tinerei de douăzeci de ani i s-ar putea, în cele din urmă, trece cu vederea orbirea de a nu identifica securitatea cu răul absolut şi, derutată de argumentele folosite profesionist de ofiţerul care a racolat-o, să-şi pună semnătura pe un angajament de colaborator, politicianul matur Mona Muscă nu avea voie să treacă sub tăcere, atâţia ani, acest eveniment jenant din biografie. Nu i s-a părut relevant? Atunci de ce transpiră în faţa opiniei publice, cu un discurs în care, pentru prima oară, tonul este fals şi vocea tremurată?! Mare eroare! Costisitoare eroare şi pentru ea şi pentru acei ca mine, mulţi la număr, care au nevoie de simboluri. Preferam să nu aflu ? În nici un caz!! Pentru că oricât mi-ar fi de tulbure gândul, domină bucuria că, în sfârşit, începe să se facă lumină! |
Săptămâna 17 – 23 august 2006, numărul 198