Săptămâna 17 – 23 august 2006, numărul 198

CRONICA GRI Birocraţi şi birocraţie Bogdan BARBU Birocraţia este un subiect inepuizabil şi dacă i-ar da cuiva prin cap să sistematizeze tot ceea ce s-a scris pe marginea acestuia ar avea de lucru până la sfârşitul zilelor ultimului birocrat, adică până la extincţia Universului - şi după, pentru că cineva ar fi desemnat să întocmească un raport cu privire la cauzele şi efectele Entropiei. Un astfel de sistem birocratic aplicat birocraţiei însăşi este visul nemărturisit al oricărui birocrat adevărat care se respectă, pentru că el - sistemul - s-ar autoperpetua la infinit, necesitând tot mai multă muncă (citeşte: hârtii de întocmit, cereri de completat, formulare de obţinut, dosare de clasat, ştampile de pus - adică ceea ce funcţionarul iubeşte şi omul detestă) şi tot mai mulţi indivizi cu fundul pe scaun şi biroul sub coate. În comunism era o explicaţie simplă la noianul de hârtii care trebuiau întocmite, indiferent pentru ce, în România: trebuia „să se dea de lucru la oameni”. Şi aşa erau puşi trei inşi să facă treaba unuia singur ori, mai sigur, ca doi să strice ceea ce a făcut unul, eventual sub supravegherea unui al patrulea şi sub conducerea unui al cincilea. După Revoluţie s-au mai schimbat într-o oarecare măsură lucrurile, în sensul că un patron cu scaun la cap, care investeşte într-o activitate banii lui şi nu ai Statului, nu îşi permite asemenea şotii (nu intră aici cazurile celebre ale SRL-urilor - căpuşă la S.A.-uri); de aici revolta şi nostalgia celor care au fost puşi pe liber fără pic de codeală din posturile în care frecau menta în marile combinate şi ctitorii industriale ale „Iepocii” Ceauşescu - „producătoare” de pierderi financiare care au lăsat găuri uriaşe în bugetul ţării. Au rămas, însă, societăţile care au moştenit monopoluri: în limbajul uzual „telefoanele”, „electrica”, „gazul”, „poşta”, „apa caldă” şi „apa rece”, „gunoiul”. Mai nou, restructurarea lor pe nişte criterii care - orice s-ar spune - ţin de o economie performantă şi nu de ce a avut parte România până acum a echivalat cu o -deocamdată - foarte timidă tentativă de a mai împuţina „hârtiile”. Nu peste tot însă. Cazuri concrete: dacă ai nevoie să treci un contract de consumator individual de curent electric de pe un nume pe altul ai nevoie un accept legalizat/ copie după un act de deces, copie după cotractul de proprietar/ chiriaş al imobilului, copie după cartea de identitate. Chiar nu sunt multe, în comparaţie cu alte cazuri, însă faci cel puţin două drumuri - prima dată ca să afli ce îţi trebuie, a doua oară să le duci pe toate. Uitasem: şi trebuie să ai o hârtie de la electricianul lor, cum că ţi-a citit EL contorul la zi. Iar electricianul nu vine când vrei tu, vine când vrea el - a doua zi, dacă e sfârşit de săptămână peste alte trei zile. Fără hârtia aceea, te duci degeaba la ghişeu... În plus, ce e mai dureros şi mai enervant, întocmirea contractului durează! Ai de aşteptat cam o oră - nu e nici o exagerare - pentru fiecare persoană care e în faţa ta şi încă o oră pentru tine. Dacă nu eşti sau nu ai un pensionar în familie, e bine să îţi iei un scurt concediu... Un alt caz, mai vechi, de birocraţie tipic românească: cozile de la ghişeele poştale sunt ceva atât de intrat în cotidian încât românul le priveşte ca pe ceva normal şi inevitabil, ca moartea sau impozitele. Personal, m-am bucurat enorm când, după ´89, s-au introdus calculatoare la oficiile poştale; socoteam că se va renunţa la greoaiele şi stupidele formulare care necesitau un timp enorm de lung spre a fi completate, verificate, recompletate etc. Naivul de mine! Un creier bolnav (sau mai multe) din conducerea instituţiei a(u) decis ca noile calculatoare să funcţioneze în paralel şi ÎMPREUNă cu completarea vechilor formulare. Nu am mai avut curajul să mă duc de atunci la un ghişeu poştal; prefer să îmi rezolv pe alte căi ceea ce ţine de corespondenţă. Comentarii?

Săptămâna 17 – 23 august 2006, numărul 198