Săptămâna 24 – 30 august 2006, numărul 199

CRONICA GRI Presa şi secretul de stat Bogdan BARBU Am avut ocazia să urmăresc, imediat după Revoluţie, o emisiune televizată despre presă şi cu oameni de presă. Emisiunea era realizată în America, acolo unde libertatea presei este tot atât de puţin discutată ca şi Constituţia Statelor Unite: e un fapt. Dacă cineva îl încalcă, suportă consecinţele; iar „acolo” nu prea îţi permiţi să te joci cu legea. Realizatorul emisiunii i-a prezentat unui invitat, conducător al unui trust de presă, o situaţie ipotetică: dacă unul dintre Serviciile Secrete ale Statelor Unite (CIA sau oricare altul) pregăteşte o lovitură de stat într-una din ţările din America Centrală, spre exemplu, iar informaţia „se scurge”, o va face publică, în ciuda faptului că acel Serviciu îi cere să păstreze, ca un bun cetăţean, în interesul ţării, încă 24 de ore de tăcere? Răspunsul a fost unul cât se poate de simplu şi de tranşant: „Eu am o singură obligaţie: să îmi informez publicul CORECT şi LA TIMP! Nu mă privesc alte interese, nici că CIA sau alţii nu îşi iau măsurile necesare ca să nu se afle informaţii secrete. E problema lor.” Între răspunsul omului de presă american şi atitudinea care i se cere (pe alocuri chiar i se impune) ziaristului român este o diferenţă incomensurabilă. Nu mai departe de problema dosarelor de la CNSAS, voci „de sus” au afirmat că „nu se pot desconspira anumite dosare, pentru că agenţii respectivi lucrează sub acoperire, în străinătate.” Domnilor tovarăşi, haideţi să nu ne mai ascundem după deget! Ştiţi foarte bine că la momentul actual nu este câtuşi e puţin vorba despre aceste cazuri, ci de acelea ale unor foşti informatori de pe plan intern, care i-au spionat pe colegii, vecinii şi prietenii lor în interesul Partidului Comunist, al lui Ceauşescu personal şi al şefilor Securităţii, nu în numele unor idealuri ca apărarea intereselor ţării. Partea periculoasă a acestei situaţii de perpetuare a tăcerii în privinţa ACESTOR informatori este că ei au ajuns - şi lucrul pare aproape cert, deşi nu e dovedit public - în poziţii de decizie: în politică, în magistratură, în armată, în ministere - şi în presă. Pe timpul puterii comuniştilor - şi nimeni nu poate spune cu certitudine, în momentul de faţă, că acel timp a trecut în România! - în spatele şi în numele interesului de stat se călcau în picioare drepturile omului, libertatea individuală şi dreptul la informare - prin interes de stat înţelegându-se, desigur, interesul P.C.R. O carte similară joacă acum şi cei care cer, în numele secretului de stat, tăcere în privinţa dosarelor Securităţii. Ce cale vom alege, la 17 ani de la Revoluţie: cea americană, a libertăţii presei, cu toate riscurile ei, sau cea bătătorită în România înainte de ´89, a păstrării unor secrete în interesul personal al unora? Comentarii?

Săptămâna 24 – 30 august 2006, numărul 199