Săptămâna 31 august – 6 septembrie 2006, numărul 200
|
SPORT
Mai are rost să se joace Liga?!
Bogdan Barbu
Începe să devină tot mai greţos. Campionatul. Prima ligă, sau cum i-o zice acum. Numele s-a schimbat, apucăturile vechi au revenit. Cine a avut nenorocul să vadă Steaua - Farul înţelege perfect. Steaua sfârşitului anilor ´80 nu avea voie să piardă cu nimeni: ordin de partid. Steaua de acum începe să îi semene. Campionatul s-a subordonat aproape în întregime clubului roş-albastru, conducătorii, jucătorii adverşi, arbitrii, observatorii, federalii s-au ascuns în spatele scuzei puerile că „Steaua face performanţă”. Ce fel de performanţă poate fi aceea în care partenerul de întrecere se dă la o parte, arbitrul „ţi-o pune pe var” când nu poţi marca singur, observatorul recomandă călduros menajarea jucătorilor unei anumite echipe, iar comisiile federale anulează cartonaşe şi trec cu vederea mituirea adversarilor?!
Jalnica etapă a cincea Etapa de săptămâna trecută a început sub cele mai proaste auspicii: cu un meci sub „Chietrişica” în care Ceahlăul lui Ştefan (nu cel Mare, ci Gheorghe) „l-a făcut” pe Orac şi pe Urziceniul lui care se cocoţase - auzi neobrăzare! - deasupra moldovenilor în clasament. Situaţia s-a remediat, cu ajutorul unui tip cu vederi largi: arbitrul. „Pinalti” a luat cele trei puncte care îi trebuiau şi situaţia a reintrat în normalul anormalului primei divizii - pardon, ligi. S-a înscris în galeria ruşinii şi o altă echipă, văzută de unii ca fiind eterna victimă, iar de alţii un model de corectitudine (aceia au uitat sau au vrut să uite un Steaua - Poli, scor 2 - 1, de acum două sezoane). Politehnica Timişoara era într-o situaţie aproape disperată, oricum penibilă faţă de pretenţiile pe care le emite de vreo doi ani încoace: o singură victorie în patru meciuri, nici un gol marcat cu Steaua, nici un gol marcat cu Rapid, două egaluri norocoase, plus o înfrângere usturătoare şi fără drept de apel cu duşmanul de moarte, Dinamo. A fost necesar ca purtătorul de fluier să inventeze un penalti, cum poate se mai dă doar prin campionatele judeţene, pentru ca Poli să învingă Gloria lui Neluţu Sabău, un om care nu merită în nici un caz să fie înjosit şi furat în numele refacerii moralului unor pseudo-vedete gen Andrei Cristea, Caramarin, Gigel Bucur, Grigorie sau Bălace. Culmea neruşinării a atins-o însă „Episodul Trei Steaua - Farul: Întoarcerea lui Curcă”. Spun episodul trei, pentru că ambele meciuri din campionatul trecut dintre aceste două prietene la cataramă au semănat ca două picături de apă cu acesta. Nici un cartonaş, bulevarde largi în „apărarea” constănţeană, nici un deranj la poarta Stelei. E inutilă comparaţia între evoluţiile Farului cu Steaua şi cele cu Rapid sau cu Dinamo din sezonul trecut: cu rivalele roş-albaştrilor au fost meciuri la care a curs sânge (la propriu), s-a lăsat cu eliminări şi cu suspendări - într-un cuvânt: S-A JUCAT. Pentru cunoscători, simpla menţiune că Opriţa a marcat de două ori în poarta lui Curcă spune tot: cam asta e porţia de goluri pe două sezoane a atacantului stelist... Atunci când propria galerie acuză echipa de non-combat şi când patronul însuşi îşi acuză fotbaliştii de a fi jucat „interesaţi” să se dea la o parte, nu mai există nimic de adăugat. Nici UTA - Rapid, la începutul anilor ´70 un derby al campionatului, nu a fost scutit de „sindromul arbitru”: Corpodean i-a lăsat pe giuleşteni în zece oameni după numai un sfert de oră, eliminându-l uşor pe Zicu, la o fază care se întâmplă cam de şapte, opt ori pe meci. (Asta nu scuză însă jocul extrem de slab al oamenilor lui Răzvan Lucescu, care dovedeşte că are o problemă reală cu începuturile de campionat.) Din ce alte puncte de vedere a mai fost jalnică etapa a cincea? Din cauza evoluţiei Craiovei lui Mititelu (ăla micu´, cu pretenţii prea mari) călcată în picioare în Bănie, sub privirea apatică a fostului căpitan al „Maximei”, Costică Ştefănescu, de un Dinamo căruia Rednic îi dă din ce în ce mai multă consistenţă în joc. Din cauza unui FC Argeş în care s-au investit bani cât să cumperi uzinele Renault şi care a ajuns pe ultimul loc având un antrenor de import cu nume greu (ca jucător), Gianinni; din cauza unui FC Naţional al cărui patron îşi poartă propriul război cu Liga lui Mitică şi care a ajuns în clasament lângă Argeş. Şi, nu în ultimul rând, din cauză că un mit al „antrenorului care construieşte echipe pe unde trece” - l-am numit aici pe Sorin Cârţu - s-a clătinat sub declaraţia-şoc a unui nume imens al fotbalului românesc, Nicolae Dobrin: „Argeşul câştiga când era Cârţu; acum pierde pentru că joacă meciurile pe teren”. Dacă o spunea altcineva, mai treacă-meargă, dar aici a vorbit simbolul fotbalului piteştean (şi nu numai!), Dobrin - şi nu cred că există om pe lumea asta care să îl poată acuza pe „Gâscan” că nu ştie fotbal...! 
P.S. Fără nici o legătură cu cele de mai sus, să salutăm prima victorie a Jiului din acest campionat. 3 - 1 cu Politehnica Iaşi echivalează cu predarea „lanternei” şi cu un termen de graţie. Urmează o pauză în întrecerea internă, pentru că Naţionala îşi reia urcuşul lui Sisif spre lumea bună a fotbalului, târând după ea cei trei bolovani ai necalificărilor din 2002, 2004 şi 2006. Să sperăm, pentru că asta e soarta scrisă românilor; Hai România! |