Săptămâna 7 – 13 septembrie 2006, numărul 201

REPORTAJ Peştera pe post de frigider Ciprian Iancu Până mai ieri, când a fost binecuvântat cu energie electrică „din sistem”, cătunul Codru a folosit pe post de frigider o peşteră. Oamenii au ţinut-o multă vreme secretă. Acum nici măcar atracţie turistică nu poate fi, din cauză că este ascunsă bine în pădure, aproape imposibil de găsit fără ajutorul unui cunoscător al zonei. Cele câteva case din Codru mai sunt locuite aproape doar vara de către urmaşii familiei Mârza, cea care a întemeiat, practic, comunitatea de aici, cu aproape 200 de ani în urmă. Locul pare desprins din Rai. Unele gospodării nu au nici garduri. Cine să vină aici cu gând rău? Drumul, până şi el, e acoperit de o iarbă deasă şi moale, semn că e destul de slab circulat. La început de septembrie prunii îşi îndoaie serios crengile sub greutatea fructelor. Pe lângă case, flori care mai de care mai frumos colorate cresc liniştite. Cătunul, înconjurat aproape în întregime de pădure, îşi duce mai departe viaţa, acum într-o altă formă, apropiată de cea de „destinaţie de vacanţă” a membrilor marii familii Mârza. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte din copilărie, cum fiecare dintre cele şase gospodării avea zeci de oi şi găini şi cum părinţii lor nu mai pridideau din treburi toată ziua, dar fiecare avea ce-i trebuia ca să nu o ducă foarte rău. La Codru, omul este foarte aproape de natură şi parcă mai dependent de ea decât cei din altă parte. „Depozitul de carne” Localnicii din Codru s-au considerat binecuvântaţi pentru că Natura le-a oferit aici până şi un „frigider” care nu consuma nimic. Până în 1998, când cătunul a fost electrificat, ei dispuneau de un locomobil vechi de peste un secol care producea curent electric doar cât să ardă câteva becuri şi cam atât. Au găsit în pădure, la vreo 10 minute de mers pe jos, undeva în partea sud-vestică a cătunului, o grotă în care îşi depozitau carnea: „Fiecare mai tăia câte un viţel primăvara ori vara. Animalul era tranşat şi era dus pe bucăţi acolo, la peştera aia cu gheaţă. Nu ştia nimeni de ea, numai noi. Toţi ne puneam carnea acolo şi nu se întâmpla nimic. Nu s-a întâmplat niciodată să dispară din ea, pentru că fiecare ştia clar care a cui este carnea şi nu se atingea de nimic ce nu era al lui”, spune o bătrână din Codru care nu s-a lăsat nici pozată şi nici nu a vrut „să-şi dea numele la ziar”, pentru că este obişnuită să trăiască în liniştea în care a crescut şi s-a maturizat, în liniştea de la Codru. Spaţiu suficient „Frigiderul” natural de la Codru este, de fapt, o grotă cu o intrare destul de îngustă şi destul de abruptă. Dintr-un „hol”, pe o crăpătură şi mai îngustă decât intrarea ajungi în „camera frigorifică”. Pereţii de aici sunt umezi. Gheaţa este acoperită de un strat subţire de noroi. Chiar dacă nu se vede din cauza luminii inexistente, practic, gheaţa se face simţită prin temperatura scăzută, extrem de scăzută, pe care o asigură chiar şi-n cele mai călduroase zile de vară. „Camera frigorifică” are şi ea câteva „compartimente”, destul de mari încât să adăpostească cel puţin un picior de viţel. Dacă stai în frigiderul natural doar cinci minute, în momentul în care ieşi afară, în mijlocul pădurii, ţi se pare că ai nimerit într-o saună. Diferenţa dintre aerul îngheţat al grotei şi aerul, de fapt, răcoros al pădurii este evidentă. Pe vremuri, localnicii din Codru aveau la frigiderul lor natural chiar şi un capac de lemn, pus acolo ca să nu cadă vreun animal înăuntru. Acum capacul a dispărut pentru că de frigiderul Mamei Natură nu mai e nevoie. La Codru este energie electrică furnizată din reţeaua obişnuită, suficientă pentru un frigider „clasic”, situat chiar în casă, nu la sute de metri depărtare de sat. Întâmplare aproape biblică Convingerea localnicilor că locul în care trăiesc este „un colţ de Rai pe Pământ” (cum se exprimă unii dintre ei) a fost întărită şi de o întâmplare relatată nouă, cu aproape trei ani în urmă, de Opreana Mârza. Bătrâna, între timp trecută în nefiinţă, povestea atunci: „Eram singură. Nu mă prea puteam mişca. Mă tot gândeam că bine-ar fi să scot cumva nişte peşte din iazul pe care-l am în spatele casei. Mi-era poftă, da n-avea cine mă ajuta. Apoi, în noaptea aia, o dat Dumnezeu o ploaie de s-o revărsat balta cu peşte. A doua zi dimineaţa, o venit la mine fiica mea. Amândouă am mers în spatele casei ş-am văzut cum peştii, scoşi de apă, erau în iarbă. Am luat găleata şi i-am cules aşa, cu mâna, din iarbă, fără să trebuiască să facem nimic altceva. Pur şi simplu i-am luat şi i-am pus în găleată”. Comentarii?

Săptămâna 7 – 13 septembrie 2006, numărul 201