Săptămâna 14 – 20 septembrie 2006, numărul 202

REPORTAJ Satul ascuns Ramona Ştefan Am fost avertizaţi că în satul Faţa Roşie, din comuna Bătrâna, se ajunge greu, fie cu un autoturism de teren, fie cu un utilaj de exploatare forestieră. Am plecat însă la drum cu maşina noastră mică. După un drum de coşmar, am ajuns la Faţa Roşie, într-un ţinut de basm, în care timpul parcă stă în loc, suspendat de profunzimea cerului. Am trecut prin noroaie şi pustietate, prin apă, pietriş, am urcat dealuri şi am mers prin pădure, pe un drum extrem de anevoios pe care maşina abia a încăput. Am închis ochii şi ne-am ţinut respiraţia atunci când eram la câţiva centimetri de hăul căscat. Până la urmă, am biruit şi am ajuns acolo, sus, unde o mână de oameni trăiesc aproape ca în Evul Mediu. Nu au biserică, cabinet medical, magazin, iar atunci când se lasă întunericul îşi luminează odăile cu lampa. În pofida acestor lipsuri, se simt bine, sunt fericiţi. Cea mai apropiată localitate de Faţa Roşie, satul Bătrâna, este la vreo 20 de kilometri distanţă. Satul, sau ce a mai rămas din el, este izolat sus, pe creste. Legătura cu lumea a puţinilor oameni care au mai rămas acolo se face pe jos, cu căruţa sau, destul de rar şi foarte greu, cu autoturismul. Kilometri întregi drumul este, de fapt, aproape la fel de îngust ca o cărare, iar porţiunile în care rişti să cazi cu tot cu maşină în prăpastie sunt destule şi ele. Primul contact Locul e învăluit de o linişte deplină, de ai zice că nu e populat. Căsuţele, vreo 10 la număr, stau răsfirate una câte una pe culmile dealului. Oprim maşina sub un prun, iar de pe o potecă apare un bărbat. Omul se minunează când ne vede. ”Prin sat pe la noi nu prea vin străini. Mai trece unul şi altul, care vin de la Bătrâna şi coboară pe drumul ăsta nou făcut, pe care aţi urcat” ne spune bărbatul. Aflăm că îl cheamă Aron Benteu, are 51 de ani şi e în Faţa Roşie de când se ştie. „Aici m-am născut, am crescut, n-am plecat şi nici n-am de gând. Greu-i tare că nu-i curent”. Singura şi cea mai mare durere a sătenilor din Faţa Roşie rămâne lipsa energiei electrice. „Ce putem să facem? Avem un generator pe care nu-l putem folosi des că-i scump tare. Numa atuncea când avem nevoie sau când aflăm de-un meci bun la televizor îl mai punem în funcţiune” spune bărbatul cu un zâmbet trist pe sub mustaţă. Familia Benteu are televizor „de ăla sport” şi alb-negru, la care se uită când şi cum. La scurt timp, a apărut şi consoarta omului, apoi a venit şi „nana Leana”, care are 74 de ani şi care ne-a arătat cum se coseşte iarba. „Dacă nu facem noi, n-are cine să facă. Copiii noştri or plecat de aici şi tătă lumea s-o mutat, ba la Dobra, ba la Hunedoara sau Deva. Am rămas noi, bătrânii” spune femeia în timp ce dă cu coasa cu o vigoare în mâini de admirat. În Faţa Roşie mai există în jur de nouă gospodării, dar în sat mai stau practic patru familii, întrucât restul şi-au cumpărat casă prin împrejurimi. Jumătate din „populaţia” satului Faţa Roşie e trecută de 50 de ani. Pe lângă durerea cea mai mare a sătenilor, curentul electric, Faţa Roşie nu are nici biserică şi nici cabinet medical, iar atunci când trebuie să-şi îngroape morţii, oamenii sunt nevoiţi să-i ducă până la Bătrâna. „Aşa e la noi. La biserică mergem în Bătrâna. Avem acolo un preot tânăr. De mâncat, mâncăm din ce ne dă pământul, iar atunci când trebuie să mai cumpăram una alta, vine de două ori pe săptămână un om, tot de la Bătrâna, ce are butic acolo. Vine la poartă şi ne întreabă pe fiecare ce vrem. Ş-apăi mai luăm zahăr, făină, ulei. De astea. Numa iarna-i tare greu că nu poate urca, zăpada îi până la poartă. Da, pe noi cel mai tare ne doare curentu, că nu-i” ne spune soţia lui Aron Benteu. Pământ îmbibat cu sânge Moş Dumitru este cel mai bătrân om din sat. Se sprijină într-un baston scorojit de vreme, mersul îl are greoi, iar de sub căciulă îi iasă firele albe de păr. „11 copii am avut şi tăţi or plecat. Unu singur, cel mic o rămas cu mine, că altfel nu ştiu ce trai aveam” ne spune bătrânul. Moşul ne povesteşte cu drag în glas de trecutul său şi al satului Faţa Roşie. „Mi-aduc aminte copilăria mea pe dealurile astea. Aicea mi-am crescut copiii. Era altfel, 14 mii de oi erau în satu ăsta”. Moş Dumitru nu se plânge nici de pensia mică şi nici de lipsa curentului, în schimb are un singur dor: Faţa Roşie de altădată. „Să zice că, acolo, mai în jos, o fost acu vreo şapte sute de ani o vărsare de sânge şi că atâţia or murit încât s-o făcut un lac de sânge şi de aici s-ar chema satu nost aşa. Aşa ziceau străbunii. Iară la Bătrâna, să zice că ar fi fost o femeie bătrână deghizată în bărbat şi că ar fi prins-o nişte hoţi şi că de asta au numit comuna Bătrâna”. Moş Dumitru ne invită ospitalier în casă, o clădire cu două încăperi mici. Odaia moşului e încălzită tare şi miroase a lemn ars în sobă. Pe un perete, parcă puse la loc de cinste, stau aşezate câteva poze îngălbenite, înrămate. „Asta-i femeia mea şi aştia mi-s copiii” ne arată cu degetul către fotografii. Sub o măsuţă de lemn, stă ascuns felinarul care îi luminează nopţile bătrânului. Şi ne arată cum se face. „Focu-i prea tare şi dacă să sparge sticla, ce mă fac? Oare se mai găsesc de astea? Or mai face aşa ceva?”. Ieşim afară, unde mai sunt câţiva săteni care tocmai au gătat lucrul cu batoza, o treierătoare de prin anul 1923, după cum ne spun oamenii. „Să vină şi să vadă cu ce intrăm în Europa” zice un sătean. „Au cumpărat, la Primărie, una modernă, dar am înţeles că s-a stricat sau nu ştiu ce are şi tot pe asta o folosim. Când se strică vo piesă, nu o înlocuim, că nu avem cu ce, aşa că o ducem la vreun atelier mecanic de la Dobra şi uite aşa facem treabă” adaugă acesta. Îl lăsăm în urmă pe Moş Dumitru şi pe cei câţiva consăteni ai săi şi mai coborâm vreo 10 metri pe un alt drum, unde zărim şcoala. Uşile clădirii stau ferecate cu un lacăt mare. Pe peretele din faţă stă lipit un afiş în care scrie despre gripa aviară, iar prin geam se pot vedea câteva băncuţe, soba cu lemne lângă şi chiar o socotitoare. La şcoala din Faţa Roşie, clopoţelul nu mai sună demult. Nu mai are pentru cine. Ne urcăm în maşină şi plecăm. Praful ridicat de roţile maşinii acoperă tăbliţa pe care scrie mare „Faţa Roşie”, un sat mult prea îndepărtat. Comentarii?

Săptămâna 14 – 20 septembrie 2006, numărul 202