Săptămâna 21 – 27 septembrie 2006, numărul 203

CRONICA GRI Tineretul şi bătrânii Bogdan BARBU Am auzit de atâtea ori - de fapt, de când eram mic copil... - sintagma „tineretul din ziua de azi”, rostită cu lehamite, cu dispreţ, cu subînţelesul că, vezi - Doamne, cel care vorbeşte face parte dintr-o generaţie atât de binecrescută că pe membrii ei îi dădeau respectul şi politeţea afară din casă. Să clasifici însă în funcţie de vârstă oamenii ca fiind cu bun simţ sau nesimţiţi este o operaţiune riscantă şi periculoasă, specifică unor inşi care nu posedă un cod de valori care să le permită măcar definirea categoriilor, cu atât mai mult nuanţarea necesară. Da, nici mie nu îmi place ca în centrul oraşului sau sub geamul casei să îmi urle maneaua dată la maxim din maşina cu portiera deschisă a unui adolescent - acesta e doar un exemplu a ceea ce NU accept din partea „tinerilor de azi”. Să ne înţelegem: mă deranjează în cazul acesta poluarea fonică, volumul în primul rând, nu faptul în sine că ascultă manele - poate să le asculte însă cu volum redus, pentru că nimeni nu e obligat să îi suporte preferinţele, evit aici să le spun muzicale. Nu îi cer nimănui să asculte rock sau jazz, dacă nu le înţelege. (Cei care pretind tinerilor cu tot dinadinsul să audieze operă sau muzică simfonică cred că au un complex - cel al falsului intelectual, semiconştient de propria impostură). Acest fapt nu poate constitui însă un argument de a trece în bloc o întreagă generaţie - cea tânără - în categoria celor fără bun simţ. Două exemple întâlnite la interval de câteva ore mi-au oferit contraargumentele necesare pentru a combate falsul postulat al generaţiei - de - bătrâni - cu - bună - creştere opuşi comportamental „tineretului din ziua de azi”. Primul dintre acestea, dimineaţa, la un chioşc „cu de toate”: un individ între două vârste, cu aplecare spre a treia, citea ceva de pe o hârtie amicilor din aceeaşi generaţie cu care era la cafea, la o masă. După ce a terminat de citit, a făcut hârtia ghem şi a aruncat-o pe jos. Pe jos, deşi pe masă era o scrumieră, iar coşul de gunoi era la mai puţin de un metru de el, la un braţ distanţă. Niciunul dintre cei de la masă nu i-au spus nimic, deci au considerat gestul companionului lor ca pe ceva normal. Al doilea exemplu, în după - amiaza aceleiaşi zile: la un magazin alimentar din centru, aproape plin la acea oră, lumea intra şi ieşea continuu. Ei bine, o pereche, iarăşi apropiaţi ambii de vârsta a treia, s-au oprit să îşi aranjeze banii în portofel exact în uşa magazinului, unde au stânjenit şi pe cei care voiau să intre, şi pe cei care voiau să iasă, dar nu s-au mişcat până ce nu şi-au terminat, cu nedescrisă nesimţire, aşezarea banilor - lucru pe care puteau să îl facă la fel de bine cu un pas mai la dreapta sau mai la stânga. Ce se vede din aceste triste exemple? Un lucru simplu: că bunul simţ este o chestiune individuală, nu ţine de apartenenţa la o generaţie sau alta. Este la fel ca şi inteligenţa; aici nu pot să nu consemnez răspunsul dat de un prieten bun al meu, scriitor şi ziarist deopotrivă, unui oponent care nu a avut alt argument asupra chestiunii în discuţie între ei decât că „eu am dreptate, că sunt mai bătrân şi deci mai deştept (?!). Răspunsul a fost scurt şi elocvent: „De parcă toţi proştii sunt predestinaţi să moară de timpuriu!”. Comentarii?

Săptămâna 21 – 27 septembrie 2006, numărul 203