Săptămâna 28 septembrie – 4 octombrie 2006, numărul 204
|
REPORTAJ
Urmaşii lui Icar
Ramona Ştefan
Pe pista aerodromului de la Săluleşti iarba proaspăt cosită îţi afundă picioarele şi-ţi dă impresia că te afli pe un covor des, tocmai scos din apă. Undeva, în stânga, un hangar îngrijit adăposteşte la „odihnă” un bătrân biplan „Antonov 2” pe numele lui întreg, folosit atât pentru lansări de paraşutişti cât şi pentru transporturi de urgenţă, ori în scopuri utilitare. Chiar dacă are aproape jumătate de veac, AN2-ul, cum i se spune prescurtat, nu are nicio problemă să urce până la 2000 de metri altitudine şi încă mai poate să te supună unor „ghiduşii” care să-ţi înzecească nivelul de adrenalină, ori să-ţi aducă stomacul în gât. Avionul stă însă acum cuminte, în „culcuşul” lui. Pista este ocupată de alte „păsări” de metal, ceva mai mici, fără motor şi elice, care să te facă să trepidezi chiar dacă eşti la zeci de metri distanţă şi mult mai... tinere. Cu aripile lor viu colorate „păsările” îşi aşteaptă piloţii dornici de zburat. Ne uităm în sus, cerul e liber şi calm. În câteva secunde suntem lângă planorişti, care mişună precum furnicile pe lângă aparatele de zbor, iar un pic mai târziu, suntem introduşi în lumea lor de-a dreptul fascinantă.
Să petreci o zi în compania unor planorişti este o experienţă inedită, iar dacă îţi învingi teama şi ai curaj să zbori, cu siguranţă amintirea acestei zile îţi rămâne întipărită în minte. Pe aerodromul de la Săuleşti, planoriştii, profesionişti sau „boboci„, uniţi de aceeaşi patimă pentru zbor, se antrenează pentru a atinge perfecţiunea. Aşa i-am găsit noi, în plină activitate, concentraţi pentru ca toate lucrurile să decurgă perfect, fără nicio greşeală. Planorul este tractat de la hangar până la „start„, punctul din care va decola. Comandantul aeroclubului, Adel Ştef supraveghează fiecare mişcare. „Terenul„ este aranjat, iar planoriştii, trei la număr, se pregătesc de decolare. Lângă ei, un bărbat îmbrăcat în uniformă albastră, Graţian Ţînc, instructorul de zbor, căci despre el este vorba, îi monitorizează atent şi nu ezită să-i dojenească dacă greşesc. Siguranţa este pe primul loc. Planoriştii verifică pentru ultima dată echipamentul, centura de siguranţă, paraşutele de salvare şi, apoi, intră, pe rând, în „pântecele„ avionului fără motoare. Capsula se închide, automosorul porneşte, cablul începe să se înfăşoare pe tamburii săi, iar în scurt timp, botul planorului se înalţă. În minutele următoare, opt la număr, cam cât stă planorul în aer, noi, omuleţii coloraţi din pătratul verde, stăm aproape tot timpul cu capul în sus. Nu se aude decât cerul, planoarele nu au motoare, doar aripi. Pasărea de fier a urcat până pe la vreo patru sute de metri, se roteşte după care se pierde în văzduh. Între timp, comandantul ne povesteşte despre lumea de sus, despre emoţia zborului, despre ce este exact frica şi cum poate fi controlată. „Planorismul este un sport al inteligenţei. Acolo sus, eşti numai tu şi aeronava. Pentru a conduce un asemenea aparat de zbor trebuie să cunoşti tehnici de navigaţie, construcţia aeronavei şi meteorologie. O să vedeţi ce frumos este dacă încercaţi„. Deasupra noastră, aripile planorului se balansează în stânga şi în dreapta. „Acum ne salută, trebuie să revină la sol„ adaugă comandantul. Ne ocoleşte şi revine lin pe iarbă, ca şi cum ar coborî treptele unei scări de bloc. După asta, pasărea a mai urcat în înaltul cerului încă de vreo patru ori. Ucenicii înaltului Unul dintre planoriştii cu care aeroclubul se poate mândri este Adrian Bordea, un tânăr de 21 ani, care „dansează printre nori„ de trei ani. Pasiunea pentru zbor l-a determinat să se facă planorist, „meserie„ pe care o practică cu mult talent. Despre senzaţiile pe care le are acolo sus, Adrian spune că ele nu pot fi descrise în cuvinte. Şi aşa şi este. „Atât pot spune, că primul zbor nu se uită niciodată. E multă linişte acolo sus. M-am apucat de acest sport după ce am încercat la Aviaţia Militară şi nu am reuşit. După acest insucces, m-am gândit să fac aviaţie sportivă. Cu planorul, am urcat până la 1.200 de metri„ ne-a mărturisit acesta. Adrian este unul dintre cei mai talentaţi elevi ai aeroclubului şi nu este singurul. Sonia Ciulean şi Alexandra Gruian, au 16 ani şi au zburat prima dată cu planorul în urmă cu vreo câteva luni. „Din primăvară zburăm. Eşti împins de curiozitate prima dată, iar după ce ai 
Ultimul zbor Mai târziu aflăm de la comandantul Adel Ştef că pregătirea planoriştilor, la fel ca şi cea a paraşutiştilor, se face în baza unui program precis, stabilit cu exactitate şi în condiţii de maximă siguranţă. Planoriştii „boboci„ învaţă tehnica şi teoria aparatelor de zbor, aerodinamică, meteorologie şi reglementările aeronautice. „Pregătirea teoretică se face iarna. Înainte de a începe zborul, cursantul trebuie să facă opt ore de practică în care face cunoştiinţă cu cabina, instrumentele de bord, mai exact cu aeronava. Planorismul este un zbor de echipă, până şi şcoala este una de colaborare, în care cursantul conlucrează cu instructorul de zbor. La noi nu se dau note, doar testări„, ne spune Adel Ştef. Comandantul vorbeşte cu bucurie în glas despre discipolii aeroclubului. „Băiatul este brevetat, iar fetele urmează să primească brevetul în toamnă. Per total, avem în jur de 60 de cursanţi, dintre care aproximativ o jumătate sunt la planorism, dar ei trei vin cel mai des la antrenamente. Avem doi cursanţi care au câştigat primele două locuri la campionatul naţional junior paraşută manta. Urmează Cupa României, competiţie la care am speranţa că vom ocupa cel puţin un loc doi cu o sportivă de-a noastră, care anul trecut a fost vicecampionă naţională„ adaugă comandantul. Între timp, pasărea este pregătită pentru un nou zbor. După ce îşi aranjează paraşuta, fata preia „cârma„ planorului. Cablul trage cu un şuier tăcut planorul, care într-o secundă se înalţă. „Nici nu ştiţi ce sentiment şi ce emoţie poţi să ai când îi vezi sus pe copiii aştia„ rosteşte soptit instructorul de zbor, de jos, în timp ce privirea-i prudentă urmăreşte aparatul de zbor. Planorul este acum departe, undeva aproape de orizont. Se ridică din ce în ce mai sus. Pluteşte. Ce poate fi mai frumos? |
Săptămâna 28 septembrie – 4 octombrie 2006, numărul 204