Săptămâna 5 – 11 octombrie 2006, numărul 205

CRONICA GRI Mituri esenţiale de Bogdan BARBU Dincolo de Iisus, Buddha sau Mahomed, omul modern a ajuns să creadă (şi) în alte figuri care au enunţat ceea ce impropriu şi pompos le place semidocţilor să numească „adevăruri fundamentale”: Darwin, Freud, Einstein. Şi Marx. Trei figuri care au însemnat ceva şi mai înseamnă încă, au fondat teorii, au făcut prozeliţi şi au iniţiat moduri de gândire, la fel ca Platon, Descartes ori Newton; cel de-al patrulea (Marx) a trecut însă postum de această limitare şi a inspirat un model social care a şi fost pus în practică - bine sau prost înţeles, asta e o altă discuţie! - pe o treime din glob, în această privinţă situându-se mai degrabă în rândul fondatorilor de religii universale. „Capitalul” său a căpătat valoarea Bibliei sau a Coranului pentru drept-credincioşii comunişti; la fel ca şi creştinismul sau islamismul, comunismul s-a impus cu sabia şi focul, prin reducerea la tăcerea absolută sau convertirea forţată a unor noi adepţi, când nu a reuşit să convingă paşnic prin argumente. A avut şi comunismul martirii săi (de o factură mai amplă sau mai modestă, reali sau inventaţi de propaganda oficială), a avut apostolii şi dervişii săi urlători: Trotski, Lenin, Stalin, Mao, Castro, Ceauşescu. Cât a mai rămas însă din mesajul original al lui Marx? De la bun început, trebuie spus că marxismul a încăput pe mâna politicienilor, la fel cum creştinismul a ajuns la îndemâna Apostolului Pavel: acesta nu l-a cunoscut personal pe Iisus, dar i-a interpretat învăţătura din spusele altora. Şi Marx a fost interpretat de unii şi de alţii, după interese foarte personale şi deloc universale, mai degrabă după necesităţile politice ale momentului respectiv decât după învăţăturile bătrânului Karl. Acesta a ajuns un fel de totem, invocat în şedinţe de partid şi evocat în procesiuni oficiale. Dincolo de mitul infailibilităţii părintelui comunismului, o judecată raţională ne arată că marxismul, la fel ca şi teoria evoluţiei, psihanaliza şi teoria relativităţii, nu este un adevăr fundamental al omenirii. Este un instrument de înţelegere a lumii în care trăim, nimic mai mult. Şi, ca orice instrument, este imperfect şi perfectibil. Să reduci însă toată istoria omenirii la un conflict economic este o operaţiune absurdă (a spus-o Borges, eu doar mă declar de acord cu el!). Marx a avut la îndemână, creat de el însuşi, un instrument economic. A avut însă pretenţia - şi urmaşii săi au continuat să o aibă şi ei - să măsoare cu el nu numai economia, ci şi istoria, cultura, politica, religia umanităţii - operaţiune sortită de la bun început eşecului. E ca şi cum ai avea un metru-etalon cu care ai vrea să măsori totul: nu numai dimensiunea obiectelor din jur (lucru care devine imposibil în cazul obiectelor foarte mici, imprecis sau nepractic în cazul celor foarte mari sau foarte îndepărtate), ci şi greutatea, duritatea, elasticitatea, densitatea, să defineşti culoarea, forma sau proprietăţile lor optice; e o întreprindere demenţială. Vă mai întrebaţi de ce comunismul fondat pe marxism a durat în Rusia doar 75 de ani - adică mai puţin de jumătate din timpul istoric cât s-a menţinut Regatul Creştin al Ierusalimului?! Comentarii?

Săptămâna 5 – 11 octombrie 2006, numărul 205