Săptămâna 5 – 11 octombrie 2006, numărul 205

REPORTAJ Artizanul Rădăcinilor Ciprian Iancu Un tânăr din comuna cu aer de oraş muncitoresc, Certej, se zbate să iasă din anonimat şi să-şi facă viaţa mai bună cu priceperea sa în asamblarea lemnului. O pasiune ciudată de-a sa se transformă uneori în obiecte utile cu caracter artistic. În timpul liber, tânărul colectează rădăcini de copaci, le şlefuieşte, le potriveşte şi astfel din mâinile sale ies obiecte ciudate, la prima vedere, utile la o apreciere ulterioară şi chiar frumoase, după ce-ţi obişnuieşti puţin ochiul cu ele. Marcel Compody are 31 de ani, este necăsătorit, dar are un copil. Tatăl său a murit când el era prunc. Mama l-a lăsat şi ea singur, în Certej. A plecat înapoi, în Botoşani, mai aproape de locurile ei natale. Marcel locuieşte cu chirie într-unul dintre blocurile de garsoniere ale fostei întreprinderi miniere din localitate. De doi ani, după ce i s-a terminat „ordonanţa” primită de la Uzina de Preparare a Minereului, lucrează pe schimburi la o fabrică de cablaje din Deva. După opt ore de stat în picioare se întoarce acasă, se odihneşte puţin şi, dacă nu pleacă la căutat rădăcini, le şlefuieşte pe cele avute deja acasă. Speră să mai facă o piesă utilă şi frumoasă, s-o vândă la un preţ onorabil şi să se mai descurce astfel cu banii, până luna viitoare, la următoarea zi de salariu. Cei 440 de lei noi nu-i ajung deloc să trăiască măcar acceptabil. Treabă complicată Lui Marcel i-a plăcut să se joace cu lemnul încă de când era copil. Se furişa în atelierul bunicului său şi nu pleca de acolo decât după ce-i prăpădea o parte din stinghiile pregătite pentru un gărduleţ ori o băncuţă, sau după ce-i strica vreo daltă. Asta în cazul în care nu era „prins în flagrant” de bunicul lui. Pentru o vreme a renunţat la joaca cu lemnul. Cu vreo şase ani în urmă a început iarăşi să se joace. De data asta însă a dorit să iasă puţin din tipar şi a ales să lucreze doar cu rădăcini de copaci. „Nimic din ce fac eu nu e îndoit. Iau rădăcinile, le potrivesc în diferite forme, după care le şlefuiesc, le asamblez, le dau cu lac şi... cam asta e în mare”, spune tânărul. Lucru important: Marcel nu lucrează „în serie”, la el nici un obiect nu este identic cu altul. Fiecare e unicat. Asta pentru că aşa vrea autorul şi, în plus, cam greu de găsit rădăcini de copaci care, neîndoite, să alcătuiască un obiect similar vreunui model deja compus de artizanul amator, cum se autointitulează Marcel: „Aş fi vrut să studiez decoraţiuni interioare sau arte plastice, dar, în cazul meu, n-a fost să fie. Viaţa m-a cam dus deja pe un alt drum, mai simplu, mai comun”. Sursă de venit şi... nu prea Marcel a continuat să lucreze. Obiectele s-au adunat cu zecile. Le-a mai făcut cadouri pe la prieteni şi cunoştinţe, dar, degeaba, nu mai avea loc în garsonieră de ele. Un cunoscut l-a îndemnat să încerce să le vândă. A şi vândut câteva. Apoi a cunoscut un italian care i-a cumpărat 80 de „bucăţi” cu vreo cinci milioane de lei vechi. Asta l-a încurajat. A început apoi să mai meargă cu ele, cu autobuzul, la piaţă, duminica: „Un an în care am fost şomer am mers cu ele prin Deva, din bar în bar, şi numai din asta am supravieţuit. Acum nu am timp să mă ocup de vânzări. Mai merg, ca pe vremuri, duminica cu ele la târg sau la piaţă în Deva. Câteodată am noroc, câteodată deloc. Acum se cam împlineşte luna de când n-am mai vândut ceva”. „Atelierul” de la „periferie” Pentru că s-a pus serios pe treabă şi alcătuieşte şi piese de dimensiuni mai mari, Marcel şi-a făcut, cum a putut, un atelier la marginea satului, în spatele blocurilor muncitoreşti, dincolo de râul gălbenit al uzinei de preparare, între coteţe ridicate de localnici pentru a-şi mai creşte un porc ori câteva găini, aproape de terminalul funicularului cu care se aducea minereu de cupru şi aur la fabrica la care şi el a muncit după ce-a terminat şcoala. Şi-a împrejmuit locul cu bucăţi de tablă, iar din câteva bârne de lemn tăiate de el cu o drujbă la care şi acum plăteşte rate a ridicat ceea ce se vrea o încăpere, acoperită cu bucăţi de carton şi folii de plastic. Înăuntru însă se află în curs de lucru o masă cu picior din rădăcini şi băncuţe pe acelaşi stil: „Asta aş da-o cu 5 milioane. Jumătate din cost e numai lacul, plus celelalte materiale, în rest sunt munca, timpul şi nervii mei”, spune Marcel, care ne mai prezintă, apoi, fel şi fel de obiecte cu care se mândreşte. Printre ele o „hintă”, o cumpănă cu găleată pentru fântână, un podeţ. Astea pe lângă cănile, ceasurile şi aplicele de perete arătate la el acasă. Marcel Compody spune că vrea să continue să lucreze, cu toate că vânzările nu-i prea merg. „Am un vis. O casă mobilată de mine. Mai am puţin şi fac un tobogan pentru fiul meu. În curând o să mă apuc şi de un colţar de bucătărie. O să mă las de treaba asta când o să-mi interzică cineva să mai merg în pădure după rădăcini uscate, iar pădurarii se bucură, că doar le curăţ pădurea”, spune Marcel, cu un zâmbet rezervat, la fel ca şi optimismul său. Comentarii?

Săptămâna 5 – 11 octombrie 2006, numărul 205