Săptămâna 19 – 25 octombrie 2006, numărul 207

CRONICA GRI Toţi suntem români... de Bogdan BARBU Am o problemă cu instalaţia sanitară din baie; s-a stricat, trebuie reparată, dar de o lună de zile instalatorul nu îşi găseşte timp pentru asta, pentru că are de lucru până peste cap. Toată lumea s-a trezit, abia când luna august era pe sfârşite, că trebuie să îşi instaleze centrale, să se branşeze, să se rebranşeze, să se debranşeze sau mai ştiu eu ce. E o perioadă de aur pentru instalatori, nu mai prididesc cu lucrul. Pentru constructori e la fel; un prieten care are firmă de construcţii se plângea că nu are suficienţi oameni pentru câte comenzi de lucrări are: tot prin august, românul s-a apucat de construit, de demolat, de modificat prin apartament - asta după ce s-a întors din concediu, bineînţeles. Numai că vremea bună e cam pe sfârşite, iar lucrările în construcţii au depăşit perioada lor optimă, cea de vară. Oamenii s-au trezit târziu, pe principiul - care nu ştiu dacă mai există la altă naţiune din lume în aşa hal ca la români! - „Doamne, dă-mi acum, că mie acuma îmi trebuie!”. Vechea zicală cu omul gospodar - cel care vara îşi făcea sanie şi iarna car... - e tratată mai mult ca o glumă proastă - cine se apucă de un lucru în România aşa, de nebun, fără să fie strâns cu uşa în ceasul al 13-lea?! A ajuns să fie considerat subiect de presă de interes naţional când nişte săteni de pe nu ştiu unde, care au avut şi ei un pod peste gârla satului şi l-a luat apa, au pus mâna şi s-au apucat EI ÎNŞIŞI să construiască altul, fără să mai aştepte ajutoare de la Primărie, Consiliu Judeţean, Guvern, Uniunea Europeană, FMI sau NATO. Românul nostru dovedeşte, mai presus de orice, că are două „calităţi”: nu se apucă de lucru decât când nu mai are încotro şi nu gândeşte decât pe termen imediat (unii, nici măcar atât!...). În aceste condiţii, îmi pun legitima întrebare de ce ar dovedi guvernanţii alte „calităţi” decât cei guvernaţi?! Nu provin din acelaşi neam? Dacă Europa - în care vrem să ne integrăm - ne cere ceva drept condiţie obligatorie, paşii care se fac sunt în ordinea următoare: vedem ce bani putem pretinde de la ea, cum putem să ciordim cât mai mult din ei în folos propriu, cum ne putem eschiva de la îndeplinirea sarcinilor, ne apucăm să facem ceva cât mai târziu posibil, cu cât mai puţin efort din partea celor implicaţi; la final, dacă grosimea obrazului permite, mai inventăm scuze pentru că nu am făcut ceea ce trebuia să facem, deşi am luat bani în avans. Mai avem vreo scuză pentru că, noi toţi, suntem români? Comentarii?

Săptămâna 19 – 25 octombrie 2006, numărul 207