Săptămâna 19 – 25 octombrie 2006, numărul 207

SPECIAL Un pilot de elită al României Şi-a ales dintr-un supersonic locul în care acum îmbătrâneŞte frumos Şi liniŞtit De la Mach 2, la ritmul ardelenesc Ciprian Iancu Carol Szenteş are acum 66 de ani, pe care nu-i arată. Are o casă mai mult decât frumoasă, înconjurată de aproape 5 hectare de teren foarte bine îngrijit în satul Vălişoara, unde este cunoscut ca „aviatorul”. Carol Szenteş este mai mult decât un simplu „aviator”, iar asta se vede „printre rândurile” poveştii sale. Ales dintr-o mie Colonelul Szenteş mărturiseşte că de la 10 ani a fost fascinat de ideea de zbor. A făcut în copilărie aeromodelism, la Târgu Mureş. Apoi, devenit tânăr strungar la Uzina de Armament de la Cugir, dădea, de câte ori putea, o fugă la Săuleşti, lângă Deva, ca să zboare cu planorul. Adesea, în traseul lui includea şi casa Memorială Aurel Vlaicu, din satul cu acelaşi nume, de lângă Orăştie. Devenise un loc de pelerinaj pentru el. În 1961, s-au deblocat locuri la Şcoala Superioară de Aviaţie din Buzău. A dat admitere alături de alţi 1.100 de tineri. A rămas între cei doar 30 la număr admişi. După patru ani, numai jumătate au reuşit să termine, iar el s-a numărat printre fericiţi. A fost şi primul pilot - student care a efectuat o catapultare: „Eram într-un zbor la simplă comandă pe un MIG 15. Mi s-a blocat manşa! Am tot stat şi m-am întrebat, <>. Să ştiţi că e cât se poate de adevărat că-n astfel de clipe îţi trece prin faţă filmul vieţii. Am coborât de la 2.000 de metri până la vreo 600. N-am reuşit să-l redresez”. Imediat după absolvire a fost trecut pe lista pentru escadrila prezidenţială. „Sz”-ul din nume l-a scos de pe listă, dar nu vrea să vorbească deloc despre asta. De fapt, colonelul Szenteş evită elegant orice răspuns la o întrebare directă şi incomodă. Nici cifre prea multe nu oferă. Oarecum trăieşte încă după rigorile militare, aviaţia fiind unul dintre cele mai exigente domenii ale oricărei armate. Raţional în situaţii limită Talentul l-a trimis însă la Craiova, unde era, la acea vreme, cea mai bună unitate de aviaţie militară. De la Craiova a şi ieşit la pensie, în primăvara lui 1990. În ultimii şase ani de carieră a fost pilot de încercări. De cele mai multe ori testa armamentul nou pus pe avioane. Revoluţia a petrecut-o în aer. „Erau o grămadă de ţinte false plasate electronic pe radare. Ne ridicam, căutam, dar nu era nimic. Apoi, am primit ordin să trag într-o cabană de vânătoare pe care Ceauşescu o avea la Bratovoieşti, lângă Craiova. Eu ştiam însă că acolo era doar un nene cu familia, care întreţinea clădirea. În plus, mai era şi un stejar secular foarte frumos, iar eu iubesc natura. N-am tras şi bine am făcut. Nu era niciun terorist acolo. Au mai fost situaţii limită destule, dar nu are rost să mai vorbim despre ele acum”, spune fostul pilot. Amintiri „albe şi negre” Carol Szenteş îşi aduce aminte cu plăcere de anii petrecuţi la baza aviatică de la Craiova când vine vorba de caracterele colegilor săi: „Eram foarte uniţi. Rar se întâmpla să ne certăm. Dacă un pilot se certa cu altul, acel pilot pleca la altă bază. Nu mai putea să zboare, plan la plan, cu cel cu care era certat”. Durerea i se întipăreşte pe chip când îşi aduce aminte de prietenii pierduţi: „Am înmormântat aproape 40 de prieteni. Uneori nu mai găseam din ei aproape nimic. O dată am pus în sicriu cărămizi şi câteva bucăţi de carne din trupul colegului căzut, iar rudelor nu le-am spus nimic. I-am spus băiatului său, de şapte ani, să nu se sperie, că vom avea noi grijă de el, iar el mi-a răspuns <>. Greu de explicat ce-am simţit atunci”. Raiul de la Vălişoara În ultimii doi ani de activitate, colonelul Szenteş scruta din zbor un loc în care să-şi ridice o casă. A tot căutat, şi-a însemnat mai multe locaţii pe hartă. Se săturase de blocul de lângă aeroportul militar în care, ani la rând, a stat fără căldură şi apă caldă, cu umbrela deschisă în pat, ca să se protejeze, el şi soţia sa, Stela, de picăturile de apă ce cădeau de pe tavanul umezit de condens. La început au fost opt judeţe ca posibile destinaţii pentru bătrâneţea sa. A ajuns în Deva, prin 1990 şi a fost „plăcut şocat” de faptul că aici, la ora 12.00 noaptea, se măturau străzile. Apoi şi-a adus aminte că la Vălişoara nu ajungea fumul de la Termocentrala Mintia. Văzuse asta din avion. A cumpărat o bucată de teren aici. Apoi, vreo şase ani a mai muncit la Aeroportul din Budapesta în calitate de consilier „şi la o firmă de import-export de automobile”. Astfel, a câştigat bani cu care, încet - încet, şi-a ridicat casa pe care o desenase de atâtea ori în timpul liber. A mai cumpărat teren împrejur, ca să fie sigur că liniştea nu-i va fi perturbată. Are un pârâu care-i trece prin curte, acum îşi amenajează şi un mic lac, iar la iarnă îşi va dota pârtia de schi din spatele casei cu un teleschi. Atât el cât şi Stela, soţia lui, sunt mari amatori de sport şi împătimiţi ai muntelui. Când îl apucă dorul de zbor nu se lasă deloc înnecat de nostalgie: „Viaţa are etape. Zborul a fost o etapă pentru mine. Am zburat cu 2000 de kilometri la oră, iar acum merg normal cu maşina, chiar prudent. Sunt într-o altă etapă a vieţii mele”. De ce cad MIG-urile „MIG 21 a fost conceput în 1967 - 1968. Ce-ar mai fi de spus. Plus că nici disciplina din aviaţia militară am impresia că nu mai este cum a fost. Despre MIG 21 Lancer, ce să spun? Dacă iei un Trabant şi-i pui vitezometru de Ferrari nu înseamnă că ai un Ferarri, tot Trabant rămâne!” Comentarii?

Săptămâna 19 – 25 octombrie 2006, numărul 207