Săptămâna 26 octombrie – 1 noiembrie 2006, numărul 208
|
REPORTAJ
Ţesătoarele din Baru
Oana Bimbirică
Mâinile celor două femei se mişcă cu repeziciunea dată de obişnuinţă. Degetele mângâie iţele încurcate, după o anumită regulă, între cele două bucăţi de lemn care compun spata. Pe feţele brăzdate de trecerea vremii se iţeşte uşor un zâmbet, în timp ce vorbele le curg lin, ca într-o poveste spusă încet, pentru a-i fi perceput şi reţinut, cu precizie, sensul. Pe unul dintre sulurile aflate, undeva, în faţa uneia dintre femei, ţesătura devine din ce în ce mai subţire, pe măsură ce sunetul războiului de ţesut anunţă venirea pe lume a unei cămăşi, preş sau chiar a unei oprege. În comuna hunedoreană Baru e trecut de amiază. Soarele îşi face loc, timid, printre norii alburii, izbind şi fereastra aflată lângă maşina de ţesut. Cu toate că tinereţea lor a fost deja ţesută şi folosită la maximum de trecerea anilor, cele două femei, la fel ca majoritatea sătencelor din localitate, continuă, mânate de obişnuinţă, dar şi de o plăcere moştenită de la părinţi, să „nască”, cu ajutorul iţelor şi a unor bucăţi de lemn asamblate într-un anumit fel, piese de îmbrăcăminte, covoare multicolore şi, din ce în ce mai rar, minunate costume populare.
MeŞteŞug nerentabil Tanti Irma Purice îşi strânge basmaua pe cap şi-şi priveşte, zâmbind, vizitatorii. Îi e puţin ruşine de obiectivul aparatului de fotografiat şi-i face mereu semn, îndemnându-l parcă să se „uite” şi în altă parte. Bucata de plastic, cu miez din sticlă, nu vrea nici pace. Pare să se fi îndrăgostit de săteanca din Baru Mare. Treptat, femeia îşi uită din timiditate, împinsă de audienţă să vorbească despre una dintre pasiunile vieţii ei. Mâinile mângîie bucăţile de lemn, odată solide, acum, mâncate de carii, ale războiului de ţesut. Ochii i se umplu de luminiţe, amplificate şi de strălucirea soarelui, care se scaldă în ei. „Ei, ce mai ţeseam eu odată!!! De toate am ţesut. Preşuri, covoare, cămăşi, de toate. Îmi plăcea tare mult să pun războiul în mijlocul camerei şi să ţes, împreună cu mama”. Nana Irma e cuprinsă de nostalgia vremurilor şi mirată de interesul unor străini pentru o îndeletnicire în pragul dispariţiei, distrusă de grijile mult mai importante ale vieţii de la ţară. Ştie tot despre maşina de ţesut, iar priceperea cu care-i mişcă piesele se vede în lucrurile frumoase pe care le-a ţesut de-a lungul vieţii. „Costume populare nu prea am ţesut, pentru că n-am avut pentru cine. Nu mi-a dat Dumnezeu fete, ci doar trei băieţi, din care unul mi-a murit. N-am nici nepoate. Pe cine să învăţ să ţeasă la război, când nici eu nu prea mai am timp să o fac?! În plus, nici nu se mai rentează, acum, să ţeşi la război”, mai spune femeia din Baru Mare. Urzeală cu dor de ţesut În cei 64 de ani de viaţă, tanti Irma a „născut” cu ajutorul iţelor, a urzelii, a spatei, sulului şi tălpăi-ului, acestea fiind doar câteva dintre părţile componente ale războiului de ţesut, aproape 20 de cămăşi, tot cam atâtea pricoiţe (cuverturi de pat) şi, mai ales, frumoasele covoare cu cocleţi (modele colorate şi scoase în relief). Nu mai ţine minte numărul preşurilor, pentru că ţesutul lor i-a fost cel mai drag şi s-a lăsat de multe ori în voia iţelor din lână, dar şi a bucăţilor de materiale, pentru a le crea. „Am ţesut foarte multe. O parte dintre ele nici nu le mai am. Le-am împărţit prin sat, că erau frumoase şi îmi plăcea să le fac cadou. Le mai văd, acum, în casele cunoscuţilor şi m-am bucurat că încă nu le-or aruncat. Dar, vai, sinceră să fiu, costume n-am ţesut şi pentru că nu mi-o plăcut. Nu ştiu de ce, dar nu mi-o plăcut deloc”, mai spune femeia. Meşteşugul prin care o cămaşă sau un covor ia naştere din războiul de ţesut e foarte complicat pentru profanii care nu ştiu nimic despre maşinăria din lemn, dar nici despre însemnătatea fiecărei piese în procesul de creaţie. Tanti Irma începe lecţia de ţesut, în timp ce mânile îi merg ca nebunele pe fiecare dintre bucăţile de lemn care compun războiul. „Iţele se pun pe spată, iar treptat, se dă drumul la sul. Acesta se suceşte, iar ţesătura se pune pe război. Apoi, se dă prin spată, iar, după aia, se pune pe un alt sul din lemn....”. Vorbele-i te ameţesc, iar ochii ţi se mişcă în cap, rapid, încercând să ţină pasul cu gesturile femeii. „E complicat, mamă, dacă nu ai pus niciodată mâna pe un război. Şi mie mi-a fost greu, până am învăţat, dar acu mi-e uşor. Aş ţese mai des dacă aş avea mai mult timp, dar aşa...”. Femeia se întristează brusc, când îşi aduce aminte de maşina sa de ţesut. Au mâncat-o cariile, şi a trebuit să o pună pe foc, încă de acum câţiva ani. Nu mai are la ce să creeze frumoasele covoare. Doar dacă nu îi împrumută cineva un alt război. „Am acasă cam 30 de metri de urzeală. Nu ştiu ce mi-a venit de am urzit-o. Acum, de fiecare dată când deschid dulapul, văd urzeala şi mă cuprinde un dor mare de ţesut. Atunci spun Costumele, dragostea Irmei Colega sa de ţesut, dar şi tiza sa după numele mic, stă tăcută într-un colţ. Pe parcursul poveştii spusă de vecina sa mai tânără, Irma Măniţu s-a mulţumit să asculte, iar, din când în când, să dea din cap a aprobare. Nu că n-ar avea ce povesti, dar, în faţa străinilor, vorba îi vine mai greu. Şi pe ea, războiul de ţesut a ajutat-o de multe ori, în viaţă, să treacă mai uşor şi să fructifice la maximum iernile grele, când ţesutul la gura sobei era plăcerea şi îndeletnicirea majorităţii femeilor din Baru. Şi acum, în preajma Crăciunului, sătencele, care mai au războaie de ţesut, le coboară din pod şi le montează în faţa sobei, pregătindu-se, astfel, să încheie anul cu iţa şi spata în mână. „Eu nu mai am război. L-am dat fetei mele, care stă la Petros. Ea a mai ţesut cu el, dar acum nu cred că mai are timp. Grijile sunt multe, nu mai stă ea la ţesut”, povesteşte Irma Măniţu, de 67 de ani. Covoare în culori alese, dar, mai ales, multe costume populare şi cămăşi cu brâne, specifice zonei Barului, acestea sunt doar câteva dintre creaţiile femeii. Ea îşi aduce aminte de serile geroase de iarnă, când, împreună cu soţul ei, veghea până noaptea târziu la ivirea, dintre piesele războiului, a unei frumoase piese de îmbrăcăminte sau a unei pricoiţe care să acopere frumos patul din camera cea mai bună a casei sau să compună zestrea fetei pregătite de măritiş. „Mi-i dor şi acum de ţesut. Dar ce să fac, că nu mai am război? Îmi plăcea tare mult să ţes, mai ales cămeşi şi oprege. Tare erau frumoase!! L-am învăţat şi pe soţul meu, pentru că aveam nevoie de ajutorul lui, la covoare sau preşurile mai lungi. Mama nu era tot timpul lângă mine şi cine să mă ajute?! Apoi, a venit fata şi am început să ţes din ce în ce mai puţin. Dar am învăţa-t-o şi pe fata mea să ţese, ca să-şi facă şi ea covoare şi ce mai are nevoie”, mai spune Irma Măniţu. Colecţie de artă populară 
Femeile din comuna Baru par să fi învăţat meşteşugul ţesutului la război de la Maria Hord Gârbea. Născută în această localitate, în anul 1900, într-o familie de intelectuali, „doamna Gârbea”, aşa cum îi spun toţi locuitorii Barului, acum la aproape 20 de ani de la moartea acesteia, a fost şi a rămas mândria comunei. Dragostea ei pentru creaţia populară, cântece, poezii, dansuri şi, mai ales, obiectele create cu mare pricepere, au fost păstrate, la Baru, aproape intacte, într-o colecţie de artă populară care poartă numele Mariei Hord Gârbea. Câteva zeci de costume populare, oale şi ulcele din ceramică de Baru, ştergare, cusături, obiecte de mobilier sau pieptare, împodobesc două camere ale casei în care s-a născut şi a trăit iubitoarea de folclor şi care au fost donate autorităţilor locale pentru a fi transformate în muzeu. „Doamna Hord nu a avut copii, iar din această cauză a avut timp şi mare dragoste pentru arta populară. Peste tot, prin locurile în care a fost, ea a adunat şi adus acasă diferite obiecte care i-au plăcut şi pe care şi-a dorit să le păstreze. Era îndrăgostită de ţesutul la război, a creat multe costume populare, cu care a participat la diverse ediţii ale Festivalului |
Săptămâna 26 octombrie – 1 noiembrie 2006, numărul 208