Săptămâna 2 – 8 noiembrie 2006, numărul 208

CRONICA GRI M-am săturat de Bogdan BARBU M-am săturat să aud că „trăim în ţara tuturor posibilităţilor”. Pentru că nu este adevărat. M-am săturat să aud că „înainte era mai bine”. Pentru că este o minciună. M-am săturat de multe. În primul rând, de filozofia lui „merge şi aşa”, a lui „dacă alţii au făcut-o până acum, fă şi tu la fel” şi mai ales a lui „aşa trebuie”. Pentru că nu trebuie deloc să fie „aşa”, nu există niciun motiv ca dacă alţii au fost tâmpiţi până la tine să fi şi tu la fel, pentru că nu mai trebuie ca în România lucrurile să meargă ca şi înainte de ´89 sau ca şi după ´89. Exista un moment - chiar mai multe momente - în care totul putea fi altfel. Din păcate, l-am (le-am) ratat plenar, ca naţie, prin alegerile libere pe care le-a făcut o majoritate educată în spiritul lui „merge şi aşa” şi „fă cum fac ceilalţi”, insensibilă la argumente logice, ghidată de emoţii viscerale şi nu de raţiune, mânată de patimi oarbe şi nu de cerinţele realităţii mileniului trei, căruia e din ce în ce mai evident că România se încăpăţânează să-i refuze accesul temporal între graniţele ei spaţiale şi mentale. Cele de mai sus sunt valabile în mare, ca o imagine de ansamblu; tabloul societăţii româneşti din anul de graţie 2006 are însă o mulţime de pete (de culoare) locale. Este perfect normal, cred românii, ca - de exemplu - un lift abia ieşit din revizie să se strice din nou a doua zi după ce au plecat meşterii. Este o continuitate perfectă, în logica implacabilă a lucrurilor, a faptului că imediat după ce erai fericitul locatar al unui bloc nou din „epoca Ceauşescu” trebuia să te apuci serios să îl faci locuibil: geamurile nu se închideau, pe sub uşa de la balcon puteai da liniştit mâna cu vecinul, la baie robinetul picura, iar parchetul balansa sub picioare la fiecare pas ca Titanicul după ciocnirea cu aisbergul. E în zodia firescului ca un parc public să fie cufundat în beznă după lăsarea întunericului numai pentru că nişte troglodiţi au spart becurile din pură plăcere de a distruge, iar autorităţile locale au renunţat sau au obosit să le mai înlocuiască. Prin anii ´70, copil fiind, ţin minte că am umblat din centrul vechi al Devei, de la Cinema „Patria” şi până la intersecţia fostului „Karl Marx” cu fostul „Decebal”, cu un ambalaj de biscuiţi în mână, nedorind să-l arunc pe jos, dar negăsind niciun coş de gunoi. Când, în fine, l-am reperat pe primul - era din cele gigantice, model care mai există şi acum prin cartiere -, gunoiul dădea pe dinafară în jurul lui, neridicat de cel puţin două zile. Acum, coşurile de gunoi care au fost instalate în Deva, la distanţe rezonabile unul de celălalt, sunt distruse cu aceeaşi determinare sadică. De ce, pentru că sunt albastre?! M-am săturat, spuneam, să aud că „trăim în ţara tuturor posibilităţilor”. Vreau să văd aplicată în practică posibilitatea ca becurile şi coşurile de gunoi de pe domeniul public să rămână întregi la locul lor. Vreau - culmea tupeului în România! - ca lifturile să meargă, ca un lucru pe care dau banii să funcţioneze cum scrie în „cartea tehnică” şi nu după principiul lui „merge şi aşa” şi mai îmi doresc să nu mai aud tâmpenii care încep cu „înainte...”. Vreau să simt şi să văd că România trăieşte în mileniul trei sau măcar că românii se străduiesc să ajungă acolo, în acel spaţiu şi timp - spiritual, dacă nu material. Comentarii?

Săptămâna 2 – 8 noiembrie 2006, numărul 208