Săptămâna 9 – 15 noiembrie 2006, numărul 210
|
EDITORIAL
Şantajul sau nesimţirea de a fi jurnalist
Oana Bimbirică Una dintre feţele, mai mult sau mai puţin ştiute însă, care nu face deloc cinste presei din România, a ieşit la iveală în urmă cu aproximativ o săptămână. Vestea că mai mulţi ziarişti, care aparţin unui trust de presă destul de controversat, au fost reţinuţi de poliţişti, i-a lăsat cu gura căscată atât pe colegii de breaslă ai jurnaliştilor din mai multe colţuri ale ţării, cât şi pe cei care consideră presa a patra putere în stat, adică publicul. Constituirea unui grup infracţional, dar şi practicarea şantajului asupra unor oameni politici şi de afaceri sunt, potrivit procurorilor, modul în care aceşti ziarişti au înţeles să-şi exercite profesia, ba mai mult, să pretindă că îi informează pe cei care le citesc operele scriitoriceşti. Cred că doar în România este posibil ca jurnaliştii, cei care sunt obligaţi moral, dar mai ales prin fişa nescrisă a postului, să demaşte ilegalităţile, să taxeze batjocura, să caute adevărul şi, nu în ultimul rând, să nu ţină cu puterea şi să nu laude faptele bune ale celor care ne conduc, să se transforme, nu neapărat la adăpostul întunericului, în nişte infractori de cea mai joasă speţă, pentru că nu pot obţine pe căi licite, profesioniste, informaţiile pe care le doresc. Mai grav e că, după ce fac acest lucru, se cred în continuare mari oameni de presă şi pretind celor din jurul lor să-i recunoască ca atare. Pentru că, în cazul lor, infracţiunea nu e delict atât timp cât a fost comisă, cică, pentru a afla adevărul. Toată lumea ştie că pentru a demasca un lucru, ziariştii sunt în stare de foarte multe lucruri, scheme de manipulare şi apel la surse variate. E normal să fie aşa. Însă, de la aceste manevre până la şantajul aplicat persoanelor publice şi plătit cu bani grei, care s-au dus direct în buzunarele „cinstiţilor” ziarişti, e o cale lungă, cât de la moralitate la nesimţire şi nerespectarea niciunei reguli din deontologia presei. Trist este că din acest trust de presă au făcut şi fac parte şi ziarişti care încă nu au ajuns la gradul de nesimţire al celor care au făcut din şantaj obiectul muncii. În timp ce şefii lor luptau împotriva corupţiei cu mâinile pline de plicurile cu bani, palmate pe din dos de către cei care nu vroiau să-şi vadă vieţile pictate prin ziare, redactorii amărâţi de la ediţiile locale umblau în stânga şi-n dreapta, pentru a demasca şi ei ilegalităţile, însă cu mijloace permise de regulile profesiei, cu toate că burţile le chiorăiau de foamea adâncită de lunile întregi în care nimeni nu s-a sinchisit să le plătească salariile. Ce nevoie aveau ei de bani, din moment ce, sus, în spuma trustului, buzunarele erau pline, nu se simţea foamea, pentru că şantajul îi hrănea şi îi fericea pe toţi...?! Presa din România a luat o lovitură foarte grea. Pumnul pe care l-a primit a clătinat-o de pe picioare, n-a doborât-o, însă i-a lăsat pe obraz o urmă care nu va trece foarte uşor. A fost lovită exact în locul pe care-l proteja cel mai tare şi în care era cea mai sensibilă. În credibilitatea pe care o are în faţa românilor şi în dorinţa de a afla, LEGAL, adevărul. |
Săptămâna 9 – 15 noiembrie 2006, numărul 210