Săptămâna 9 – 15 noiembrie 2006, numărul 210

REPORTAJ Virtuozii fără nume Ciprian Iancu Satul Ghelari este amorţit de-a binelea de frig. Afară, nici ţipenie de om. Doar din fostul club mineresc al satului se aude muzică. Ai avea impresia că e vorba de o înregistrare, pentru că sună foarte bine. Apoi, un glas răstit întrerupe totul: „Băi, iară rămâi în urmă cu saxofonul ăla. Unde ţi-e gândul? De la-nceput! Un, doi trei şi...!”, iar melodia începe din nou şi curge bine, aşa de bine încât şi Goran Bregovici, autorul piesei, s-ar simţi onorat că-i este respectată partitura, notă cu notă. Repetiţie „la (foarte) rece” Intri în sală şi găseşti pe scenă vreo 15 copii dispuşi într-un fel de cerc. În mijlocul lor, un tânăr se agită dirijându-i în timp ce schiţează un pas de dans, bate din palme, zâmbeşte când totul merge bine, se încruntă şi ţipă când vreun membru al „band-ului” greşeşte. Cu căciula bine trasă pe urechi, un adolescent îşi vede liniştit de treaba lui, cu chitara bas într-un colţ. Un altul, la fel de înfofolit, dar mai mic de statură, abia dacă se vede de după cele doar trei tobe care-i alcătuiesc setul. Dacă ar avea un set complet aproape că nu s-ar vedea de după ele. Doi „suflători”, un trompetist şi un saxofonist împart acelaşi microfon. Au aceeaşi problemă ca şi cei doi „clăpari”: le-au îngheţat degetele pe instrumente. Cu spatele la sală, cinci fete se bâţâie pe spaţiul mic cântând în cor. Cu câteva întreruperi, unele provocate de protestele învăţăceilor când sunt puşi să cânte şi muzică populară, repetiţia merge destul de bine şi abia spre final fiecare membru al grupului se mai încălzeşte. În sală e la fel de frig ca afară, crunt de frig. Dar nimeni nu rupe rândurile până când şeful nu spune „gata pe ziua de azi”, iar până în acel moment eşti delectat cu tot felul de melodii, prelucrate după specificul trupei: reggae, latino, muzică populară pădurenească, rusească, evreiască, rock şi colinde, totul sută la sută live. Pasiune puternică Edi Cora are 30 de ani. Cu trei ani în urmă s-a retras în casa bunicilor de la Ghelari, împreună cu soţia. După ani în care a „pribegit” ca instrumentist şi profesor de muzică prin Cluj-Napoca şi Hunedoara, a considerat că, pentru el şi familia sa, ar fi mult mai bine să accepte postul de director al Căminului Cultural din Ghelari, mai ales că fostul sat mineresc nu împărtăşeşte aceeaşi soartă a localităţilor care mor încet şi sigur, după ce exploatarea este închisă (în ultimii doi ani, în Ghelari se înregistrează un val de hunedoreni care se retrag aici „de la oraş” pentru că viaţa e mult mai ieftină şi mai curată). Se spune că ghelărenii au muzica în sânge, iar de acest lucru a beneficiat şi Edi atunci când s-a decis să înfiinţeze un grup muzical. La început a avut 40 de candidaţi, majoritatea instrumentişti care fuseseră formaţi de vechea fanfară a minerilor. A „cernut” ani la rând şi au mai rămas doar 10. Au început să cânte mai ales compoziţii de Bregovici, pentru că Edi avea mai mulţi „suflători” la dispoziţie. Puţin mai târziu, a primit în grup şi cinci fete, majoritatea de 13-14 ani, pe post de vocaliste, astfel încât să poată lărgi repertoriul grupului. „Fără muzică eu n-aş putea trăi. Înseamnă totul pentru mine. Copiii cu care lucrez nu par aşa de înnebuniţi după muzică, aşa cum sunt eu, dar, în timp, o parte dintre ei vor ajunge în aceeaşi stare”, spune profesorul Edi Cora, student în ultimul an la Conservator - unde ca instrument principal a ales clarinetul. Visători ca adolescenţii Cele cinci fete care alcătuiesc corul grupului visează toate să ajungă cântăreţe cunoscute. Au la activ deja câte doi-trei ani de când cântă în orchestra din Ghelari. Până acum, pe lângă note, au învăţat să facă abstracţie de public, în timpul spectacolelor şi să-şi ducă partitura la bun sfârşit. „Facem abstracţie de sutele sau miile de priviri fixate pe noi şi aşa reuşim să urmăm automatismul format la repetiţii”, spune cea mai mică dintre ele, Diana Dâncă (14 ani), în timp ce celelalte colege ale sale chicotesc la fiecare răspuns al vreuneia dintre ele. Băieţii din grup sunt mai sobri. Liderul lor de vârstă este trompetistul Ovidiu Florincaş, de 20 de ani, acum student în Bucureşti. Distanţa nu-l opreşte să participe la mai toate repetiţiile: în vacanţe se repetă în fiecare zi, iar în timpul şcolii repetiţiile au loc vinerea, sâmbăta şi duminica. La fel ca şi-n cazul fetelor, băieţii îşi doresc succes la public, dar sunt conştienţi că au nevoie şi de multă şansă: „Noi venim, repetăm, cântăm din plăcere şi aşteptăm să ne scoată cineva-n lume, lucru care nu mai depinde de noi”, spune detaşat (aşa cum şi cântă) Cătălin Dângă (18 ani) basistul grupului. Experienţe, fel Şi fel Prin strădaniile liderului ei, trupa din Ghelari are la activ deja câteva apariţii la diferite festivităţi din judeţ şi nu numai. Edi Cora îşi aduce aminte cu plăcere de Serbările Zăpezii de la Borşa, unde, impresionaţi de micii săi cântăreţi, oamenii cu bani i-au luat după spectacol să le cânte la o petrecere. Efortul a fost răsplătit cu 9 milioane de lei, primii bani câştigaţi din muzică de grupul din Ghelari. Altă dată, însă, trupa a venit să cânte la „Zilele Hunedoarei”, dar nu a mai fost lăsată să urce pe scenă pe motiv că organizatorii aveau prea puţine microfoane pentru a-i lăsa să cânte live, iar instrumentiştii au refuzat categoric să facă play-back. Şi dacă ar fi dorit să mimeze interpretarea, le-ar fi fost imposibil pentru că, până acum, n-au reuşit să facă rost de bani pentru a face măcar o înregistrare demo. „Ne trebuie un impresar serios. Că de şmecheri m-am săturat. Şi la ocazii, fel şi fel de oameni cu bani promit că ne ajută, dar a doua zi, când le dai telefon, nu răspund”, spune uşor dezamăgit Edi Cora. Comentarii?

Săptămâna 9 – 15 noiembrie 2006, numărul 210