Săptămâna 16 – 22 noiembrie 2006, numărul 211

REPORTAJ Abandonaţi în frig Ramona Ştefan Pe uliţa satului picioarele ţi se afundă în noroiul negru. Un câine cu blăniţa murdară păşeşte într-o direcţie neclară şi latră insistent la vederea străinilor. În partea dreaptă, chiar pe margine, stau aliniate, precum paturile de spital, două locuinţe modulare, veritabile „cutii de chibrituri„, asemănătoare vagoanelor unui tren. Un bătrân cu o căciulă mică pe creştet învârte între degete un mănunchi de chei. Alege una singură, cu care deschide „cutia„ de tablă şi intră înăuntru. Chiar dacă de la ultimele alunecări de teren produse în judeţul Hunedoara a trecut mai bine de o jumătate de an, urmele lăsate sunt încă vii. În satul Cinciş, localitate puternic afectată, există oameni care încă dorm în case modulare, încălzite doar pe timp de noapte sau în locuinţele aproape fărâmiţate, între pereţi deja prăvăliţi la vale şi care se pot face una cu pământul într-o clipită. Casele promise de Primărie sunt fie în stadiul de proiect, fie cu fundaţia abia turnată. Drama acestor oameni a început în primăvară, când pământul s-a prăvălit la vale. Sătenii au văzut cu ochii lor cum toată agoniseala de o viaţă este înghiţită de pământ. Oameni bătrâni, aşezaţi la casele lor, loviţi peste noapte de o nenorocire, s-au trezit că trebuie să o ia de la zero. Femei, bărbaţi, copii s-au rugat. Dar rugăciunile au fost în zadar. Pământul a luat-o la goană odată cu noaptea. Din cauza topirii zăpezilor şi a ploilor abundente, solul s-a pus în mişcare şi nu a mai fost de stăpânit. Dealurile s-au rupt în bucăţi sub privirea îngrozită a oamenilor. Singurul lor noroc a fost acela că pământul nu a luat cu el niciun suflet de om. În schimb, le-a năruit locuinţele. Deodată, s-au trezit departe de locul în care odată le-a fost casa. Necazul acestor oameni a început atunci când prima fisură a apărut în pereţii casei. Mai târziu au apărut tot mai multe. Geamurile s-au spart, iar casa s-a înclinat. Satul Cinciş a fost una dintre localităţile hunedorene puternic afectate de alunecările de teren. Dealul Iuba a luat-o la vale şi odată cu el şi casele oamenilor. Două dintre ele au fost cât pe ce să devină una cu pământul. Autorităţile au evacuat atunci cele două familii şi le-au oferit „locuinţe modulare” în care să stea până când vor fi ridicate altele noi. Au trecut aproape şapte luni de atunci şi situaţia din Cinciş e aproape neschimbată. Pentru că a venit frigul şi casele modulare nu sunt încălzite decât noaptea, electric, oamenii s-au mutat în locuinţele lor, care stau să se dărâme. „Cutia„ de la stradă Nea Vlad are 70 de ani şi îşi încălzeşte nopţile cu un calorifer electric. „Casa modulară” în care locuieşte este conectată la reţeaua de iluminat public (reţea care funcţionează doar noaptea), aşa că are curent electric numai când se lasă întunericul. „Asta e vila mea„ zice bătrânul zâmbitor. „Poftiţi înăuntru„. Casa lui Vlad Ioachim este o încăpere mai mult lungă decât lată, cu un pat şi un televizor care merge doar seara, câteva haine aranjate pe nişte umeraşe suspendate lângă peretele din tablă, iar pe jos are un covor şi câteva cartoane. Nu dispune de utilităţi, nu are apă şi nici toaletă. „Uite, aicea stau. Îi rău că nu mă lasă să fac foc şi dacă ziua nu-i curent, îi frig. Veniţi să vedeţi cât de tare m-i prăbuşită casa mea„ spune omul. Vlad Ioachim locuieşte singur în casa modulară. Restul familiei - fiica, ginerele şi nepoata încă stau în locuinţa distrusă, situată undeva la vreo 50 de metri distanţă de casa modulară. Din cauza alunecării de teren, pereţii imobilului s-au crăpat şi sunt gata să se prăbuşească. Partea din spate a locuinţei stă sprijinită în câteva bârne. Peretele din stânga, practic, nu mai există, iar în interior crăpăturile sunt de ordinul zecilor. „Se bagă în pământ, nu mai fuge. Le-am sprijinit şi noi cum am putut. Îi mai rău ca după război. Rapid, în câteva zile, am văzut că se duce casa. Vă spun sincer că stăm cu frica în sân. În august a fost ziua fetiţei şi i-am ţinut-o. M-am rugat la Dumnezeu ca nu cumva să cadă tavanu peste copii. Şi m-am rugat de ei să nu alerge prin casă, să nu dea cu uşile„, spune fiica lui Vlad Ioachim. „Cum să stau acolo, în casa modulară. Eu am copil la şcoală. Nu este curent, nu este apă, tot trebuie să fugim aici. Foc nu ai voie să faci. Uitaţi-vă, şi pe aici şi pe dincolo sunt crăpături„, spune femeia în timp ce ne arată găurile din pereţii casei. Acasă la „Nana Măria” Situaţia Mariei Sălăşan este la fel de jalnică. Bătrâna de 74 ani a primit şi ea locuinţă modulară, dar de când a dat frigul nu o mai foloseşte. S-a întors acasă unde are sobă şi se poate încălzi. „Îi de la Dumnezeu sau nu ştiu de la cine necazul ăsta. La moarte m-am gândit, da nenorocirea asta, vă spui că nu mi-o trecut prin gând. Nici ţiganii nu-s aşa„, zice femeia cu lacrimi în ochi. „Casa distrusă de alunecare îi mare, acu o să mă mute în una de nici soba nu o să am unde să mi-o pun în bucătărie. Ne-am săturat. Nu ştiu ce ne-om face„, se plânge femeia, îngrozită de faptul că într-o noapte casa s-ar putea prăvăli peste ea. În cele patru încăperi din locuinţa nanei Maria, cărămizile s-au deplasat atât cât încape mâna unui om. Pereţii prezintă numeroase fisuri şi crăpături în care femeia a îngrămădit cârpe. În interior, uşile nu i se mai închid, geamurile i s-au crăpat. „Din aprilie suntem în situaţia asta. Şi măcar de ne-ar fi băgat apă, da nici de aia nu avem. Trebuie să mă duc după apă până în capătul satului la o vecină care n-are ceas (apometru), că altcineva nu ne lasă să luăm, că zice că-i scumpă apa. Uite, vine iarna şi-ngheaţă şi n-avem nici apă, nici casă. Ne-am săturat, nu mai putem„ spune Maria Sălăşan. În drum spre noile „case„ Materializarea promisiunii făcute de către Primărie, că se vor construi case noi, se lasă mult aşteptată. Construcţia casei Nanei Măria a fost începută în urmă cu aproape două săptămâni, după cum spune femeia, în timp ce noua locuinţă a familiei Ioachim se află încă în stadiul de proiect. „Casa noastră încă e pe hârtie. Primarul a spus de l-o auzit toată lumea şi la nimeni nu-i venea să creadă că nici măcar nu s-or apucat de lucru. A vorbit în văzul lumii, fără jenă, că de la 1 septembrie se apucă de construcţii şi nu s-or apucat atunci„ zice fiica lui Vlad Ioachim. „Măcar de ne-ar fi dat nouă banii ăştia cu care ridică casele, că de atunci ori ne-am fi luat altele, ori ne-am fi ridicat-o noi şi aveam locuinţă acum„ adaugă Maria Sălăşan. Nu mai stăm prea mult de vorbă şi ne îndreptăm cu toţii spre şcoală, locul unde astăzi ar fi trebuit să fie ridicate deja casele pentru cele două familii. Pe terenul din faţa şcolii stau materiale de construcţii împrăştiate, saci de ciment şi zeci de cărămizi. În faţa şantierului se vede fundaţia casei Nanei Măria, lucrare greu pornită. „Aici va fi casa mea. Or zidit din fundaţie, da nu cred că oi apuca să mă mut în ea până la anu„, zice bătrâna dezamăgită. Până îşi vor vedea casele ridicate, celor două familii sinistrate din satul Cinciş nu le rămâne decât să-şi privească pereţii fisuraţi ai locuinţelor şi să spere că zidurile nu se vor prăvăli într-o zi peste ei. De vină, cine? Primarul comunei Teliucu Inferior, Daniel Pupeză, spune că nu instituţia pe care o conduce poartă vina acestei situaţii. El afirmă că materialele pentru construcţia noilor locuinţe au sosit târziu de la rezerva de stat. „S-a început construcţia primei case, cu o cameră, baie şi bucătărie. În ceea ce priveşte casa pentru cea de-a doua familie, domnul prefect a găsit o firmă care doreşte să sponsorizeze în totalitate construcţia, din acest motiv nu a fost încă începută lucrarea. Nu e chiar vina noastră, pentru că noi am primit cimentul în data de 30 octombrie, 40 de tone de ciment. Toate materialele le-am primit de la rezerva de stat, au venit treptat şi ultima dată, în 30 octombrie, a sosit cimentul„. Edilul comunei afirmă că toate materialele de construcţie primite de la rezerva de stat sunt calculate pentru ridicarea celor două case şi pentru consolidarea altor şase, afectate de alunecarea de teren. „140 de milioane lei vechi, atât am primit de la Guvern pentru ridicarea ambelor case. Am vorbit şi cu conducerea Consiliului Judeţean şi ni s-a promis că la rectificare vom mai primi şi noi nişte bani. Îi ajutăm şi noi cât putem„, declară Daniel Pupeză. Primarul recunoaşte că şansele ca cele două familii să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în noile locuinţe sunt aproape inexistente. Comentarii?

Săptămâna 16 – 22 noiembrie 2006, numărul 211