Săptămâna 23 – 29 noiembrie 2006, numărul 212

EDITORIAL Rânduri de citit seara Ciprian Iancu Când ţi-ai ridicat ultima dată privirea spre cer pentru a te bucura de albastrul său curat? Ori de spectacolul irepetabil al norilor? Ori pentru a cere ajutor Forţei Divine? Când ai apropiat de nări, ultima oară, o floare? Când te-ai gândit ultima oară să-i faci, total dezinteresat, un bine unui om aflat la mare nevoie? Nu-ţi aduci aminte prea bine, nu-i aşa? Toate aceste întrebări pot părea prea poetice, dar, să fim sinceri! Cel puţin o dată în viaţă fiecare dintre noi a făcut fiecare dintre gesturile de mai sus. Dar asta a fost... odată. Privirea spre cer ţi-ai ridicat-o ultima dată cu totul accidental. Spectacolul irepetabil al norilor l-ai contemplat doar pe desktop-ul computerului de la slujbă, ori de acasă. Forţa Divină ai invocat-o încruntat, cu privirea spre pământ, când te-ai aflat la mare ananghie, iar floarea mirosită poate c-ai nimerit-o într-un parfum, la urma urmei 98 la sută chimical, cumpărat pe fugă dintr-un supermarket în care ai ajuns fără să-ţi dai seama. Cât despre a ajuta pe cineva, poate că asta s-a întâmplat cu ani în urmă, la inundaţii, când, de fapt, ai vrut să scapi de hainele vechi din dulap şi ai făcut doar efortul de a le purta cu tine pe o distanţă mai mare decât cea de la uşa apartamentului la containerul de gunoi. Şi asta doar la îndemnurile repetate şi disperate ale reporterilor specializaţi în dezastre, pe care-i vezi seară de seară pe acel ecran rece cu care nu faci decât să pierzi preţioasele clipe din timpul tău liber, din ce în ce mai puţin. Nu-ţi mai ridici privirea admirativă spre cer pentru că, în toată nebunia asta a tranziţiei, nu mai găseşti puterea să o faci. Nu te mai interesează spectacolul irepetabil al norilor pentru că-l poţi avea şi pe ecranul (de plastic ori sticlă) al telefonului tău mobil cu 65.000 de culori cu care te mândreşti (fără să conştientizezi că ochiul uman nu poate distinge chiar atâtea nuanţe). Divinitatea o invoci mai mult de teamă să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău decât ţi s-a întâmplat ieri, iar de ajutat pe cineva aflat la ananghie nu o mai faci pentru că te-ai săturat de escrocheriile de toate felurile, făcute de toate tipurile de persoane, la toate nivelurile, de la cerşetorul care câştigă, de fapt, 10 milioane pe lună, până la bărbatul cu cravată ce-ţi rânjeşte peste tot, pentru ca tu să-l răsplăteşti, oficial, cu mii de euro salariu, locuinţă în vilă de protocol, maşină care se schimbă an de an şi, neoficial, cu posibilitatea de a face de zece ori mai mulţi bani decât îi apar pe statul de plată. Destul de rar îţi mai dai seama că eşti subjugat şi că toate nenorocirile astea îţi retează nemiloase orice speranţă de a mai gândi şi a mai simţi la fel cum ai gândit şi simţit odată, când erai copil şi descopereai lumea, ori când erai adolescent şi tremurai cu fiecare fibră la prima întâlnire, când nu-ţi închipuiai că vreodată vei deveni un fel de android. Că vei deveni inconştient de faptul că cea mai mare bogăţie a ta eşti chiar tu, cu tot ce ai făcut bine ori frumos, cu tot ce ai respins ca fiind rău ori urât, cu tot ce laşi în urma ta. Comentarii?

Săptămâna 23 – 29 noiembrie 2006, numărul 212