Săptămâna 30 noiembrie – 6 decembrie 2006, numărul 213
|
REPORTAJ
„Ferma” iepurilor
Ramona Ştefan
Picioarele ţi se afundă în noroiul negru. În capătul uliţei, chiar pe margine, o pată cenuşie, ascunsă pe jumătate între firele de iarbă, ţopăie într-o parte şi în cealaltă. Se opreşte, îşi ridică urechile şi mişcă sfios din cele două mustăţi. La vederea străinilor, urecheatul de mărimea unei palme se furişează printre ierburi până când nu mai este văzut. Din spatele unor porţi de fier, un dulău cu privire deschisă şi caldă începe să latre şi se năpusteşte imediat la gard. „Ursu, stai cuminte, băiete„, strigă bărbatul din mijlocul curţii. Omul, cu figură veselă, este înconjurat de o armată de iepuraşi, de toate culorile şi mărimile, care saltă dezordonat în jurul lui. Îl cheamă Gheorghe Pascaru şi locuieşte în satul hunedorean Bârsău, într-o gospodărie pe care, nu demult, şi-a transformat-o într-o adevărată „crescătorie„ de iepuri. Numai că, spre deosebire, de cei ai consătenilor săi, iepuraşii lui Gheorghe Pascaru, peste o sută la număr, zburdă în libertate în grădina bărbatului şi pe uliţele satului şi se înţeleg de minune cu Ursu, câinele omului.
Gheorghe Pascaru are 67 de ani şi locuieşte într-o casă bătrânească, foarte veche, construită prin 1920, în satul Bârsău, comuna hunedoreană Hărău. Bărbatul a fost profesor de sport. În urmă cu mulţi ani a renunţat la catedră şi a îmbrăţişat cariera militară. În tinereţe, Gheorghe Pascaru a practicat alpinismul şi atletismul, şi nu doar atât. S-a pensionat, aşa că acum este colonel în rezervă şi printre pasiunile pe care le mai are se numără şi creşterea iepurilor. Cum calci cu piciorul în ograda bărbatului, dai cu ochii de o grămadă de urecheaţi, care mai de care mai drăgălaşi. Iepurii lui Gheorghe Pascaru, chiar dacă au cuşti amenajate, suspendate pe o masă, sunt crescuţi aproape în libertate. Animalele gingaşe populează curtea bărbatului şi câteodată mai fac şi câte o „vizită„ pe la gospodăriile vecinilor. „Am început în urmă cu an, când am cumpărat o pereche de iepuri şi de atunci s-au înmulţit încât nici nu le mai ştiu numărul cu exactitate. Oricum, sunt peste o sută„ spune Gheorghe Pascaru. Bărbatul zice că a ales să-şi crească iepuraşii în libertate pentru a nu fi animale chinuite şi triste. „Au libertate deplină. Mai merg şi pe la vecini, unii se întorc, alţii nu, dar toţi sunt ai mei şi toţi îmi sunt la fel de dragi. Nu fac niciun fel de diferenţe între ei„, adaugă omul. În timp ce vorbeşte cu noi, bărbatul ţine în mână o pungă din care aruncă bucăţele de pâine, iar iepurii se adună grămadă. Se ridică în două labe, îşi „flutură„ codiţele şi înghit cu lăcomie mâncarea. În tot acest timp se fac şi prezentările. „Hai Rilă, hai„. Un iepuraş cu păr gri răspunde la fiecare chemare a stăpânului său. „Şi tu Negrilă, hai. Ea e Bătăuşa, e iepuroaică„, spune Gheorghe Pascaru. Prietenie valoroasă Pe lângă armata de iepuraşi pe care o „stăpâneşte„, Gheorghe Pascaru îl are şi pe Ursu, un dulău cu stare şi blăniţă cenuşie, de talie mare, necesar dacă stai la curte. Între patrupedul răsfăţat şi urecheaţi există o relaţie deosebită, după cum spune bărbatul. „Se înţeleg foarte bine. Câteodată, mănâncă toţi din acelaşi vas. El mă păzeşte, Ursu al meu. Uite aici stă, lângă uşă. E nedezlipit„, zice Gheorghe Pascaru în timp ce-i mângâie creştetul câinelui. Bărbatul îşi iubeşte animalele care-i umplu ograda şi zice că nu sunt greu de îngrijit. „Iepurii sunt uşor de crescut pentru că sunt lăsaţi în libertate şi sunt rezistenţi la condiţiile climaterice. Cei micuţi mai pleacă din curte pentru că se întâmplă să fie bătuţi de cei mari„. Gheorghe Pascaru nu îngrijeşte iepurii nici pentru carne, nici pentru blană, ci doar pentru că îi sunt dragi. Sătenii din Bârsău cunosc pasiunea lui Gheorghe Pascaru pentru urecheaţi. „Io nu ştiu să vă spun prea multe că nu-s crescător de iepuri, da oricum am o părere bună despre ce face dânsu. Ar fi bine, dacă ar putea, să-şi amenajeze şi să-şi facă o crescătorie mare„, zice un consătean de-al omului. „Da, cum să nu, vin şi prin ogrăzile oamenilor„ adaugă acesta. Iepuraşii lui Gheorghe Pascaru sunt sociabili, nu le place singurătatea şi au nevoie de multă iubire şi mângâiere. Numai aşa se îmblânzesc şi câştigă încredere. Invenţiile parabolice Bărbatul ne invită în casă, dar nu înainte de a ne arată inovaţiile sale. Două antene parabolice, achiziţionate de la prietenii care nu au mai avut nevoie de ele şi cărora Gheorghe Pascaru le-a găsit imediat o utilitate. Obiectele străjuiesc mulţimea de iepuri din ograda bărbatului. Una, căţărată la vreo trei metri deasupra pământului, îi serveşte omului pe post de umbrar. Parabolica este un fel umbrelă, colorată în albastru, în centrul căreia Gheorghe Pascaru a prins câteva figurine în formă de stele. „Aici, vara, îmi pun şezlongurile. Acum, iarna, iepurii mai stau sub ea. Am vrut să pictez bolta cerească şi chiar i-am montat un dispozitiv de iluminare. Noaptea bătea lumina exact spre 
|
Săptămâna 30 noiembrie – 6 decembrie 2006, numărul 213