Săptămāna 21 – 27 decembrie 2006, numărul 216
|
EDITORIAL
Vai de sacrificiul unui erou!
Oana Bimbirică Motto: „Cine uită, nu merită!”La fel ca īn fiecare an, şi īn decembrie 2006, romānii şi-au adus aminte de morţii Revoluţiei. Părinţii cu copii-eroi şi-au plāns, din nou, fiii sau fiicele, iar mormintele victimelor din decembrie 1989 au fost din nou pline de flori. Libertatea cāştigată atunci nu le consolează pe mamele īndurerate, nici după 17 ani, pentru că preţul pentru ea a fost chipul şi viaţa copiilor lor, iar ei nu au mai apucat să se bucure de aşa-zisa democraţie. Oare cāţi dintre cei morţi īn Revoluţia din 1989, aflaţi acolo, sus, undeva īn Rai, īşi spun acum, privind realitatea din Romānia, că a meritat să moară pentru ea? Oare cāţi zāmbesc şi se bucură că şi-au lăsat sāngele şi creierii pe străzi pentru ca romānii să trăiască mai bine? E greu de spus, īnsă nu cred că sunt mulţi. Dintr-o ţară comunistă, Romānia a devenit o ţară a lipsei de respect, a batjocurii, a serviciilor proaste, a sănătăţii condamnate la o boală perpetuă din cauza lipsurilor din sistem, a pensionarilor muritori de foame şi a copiilor fără viitor. Romānia are toate relele, dar se vrea europeană, deşi nu are nici mentalitatea, nici bunul simţ, dar mai ales nici dorinţa de a scăpă de ceea ce ne-a făcut să fim mereu arătaţi cu degetul de către cei care au fost şi sunt europeni: corupţia, birocraţia, hoţii care fură tot ce le cade la mānă, pruncii nou-născuţi şi abandonaţi sau omorāţi īn veceul din spatele curţii. Are o democraţie pe care nu prea şi-o doreşte niciun alt stat din Uniu-nea Europeană, dar o tolerează şi o vede exact ca pe lucrul care ne lipseşte pentru a fi cei mai europeni dintre ţările UE. Eroii Revoluţiei se pot, totuşi, bucura că Romānia va intra, īn 2007, īn rāndul statelor civilizate ale lumii, după ce, săptămāna trecută, a fost īngrămădită de oficialii UE şi īn prezenţa lui Băsescu şi a premierului Tăriceanu pe harta de turtă dulce a uniunii. Tinerii morţi pentru libertate, īn decembrie 1989, s-au distrat de acolo de sus, văzāndu-l pe preşedintele-jucător al Romāniei, emoţionat pānă la lacrimi, cānd a fost īmbiat să rupă din harta dulce a Uniunii Europene. Şi-au spus, poate, că măcar pentru asta a meritat sacrificiul lor: ca să vadă un preşedinte de ţară cu lacrimi īn ochi pentru că a reuşit să-i aducă, pe cei care l-au ales, īntr-un punct care acum 17 ani nici nu putea fi conceput īn minte, ca să nu mai vorbim de atingerea lui. Dar ce păcat că, după figura lui Băsescu, morţii Revoluţiei sunt nevoiţi să asiste la circul care īn Romānia poată numele de scenă politică. Īl văd pe Tăriceanu certāndu-se cu Stolojan, pe liberali īnjurāndu-i pe democraţi, pe maghiari cerānd autonomia īntr-o ţară īn care nu sunt majoritari, dar şi pe clovnul bogat īn bani, dar sărac īn cultură, care e patron de club de fotbal şi se crede mare politician, viitor preşedinte al ţării. Mulţi dintre eroi poate se amuză la acest spectacol, īnsă cu siguranţă că nu e rāsul lor, mai ales cānd īşi văd părinţii şi rudele, rămase īn viaţă, topindu-se pe picioare de durerea că i-au pierdut şi luptāndu-se cu chinul unei existenţe aproape la fel de mizere ca cea pe care o aveau pe vremea lui Ceauşescu. Atunci, īşi dau seama că moartea lor e un număr īntr-o statistică, a fost uitată, iar după obiceiul vechi al romānilor, e folosită doar pentru a scoate īn faţă figuri care nu ştiu ce īnseamnă sacrificiul. Nu pentru ţară sau libertate. Aşa, īn general. |
Săptămāna 21 – 27 decembrie 2006, numărul 216