Săptămâna 21 – 27 decembrie 2006, numărul 216

REPORTAJ Colind hunedorean Ramona Ştefan Colindatul în Ajunul Crăciunului la casele celor dragi este o tradiţie care nu s-a pierdut de-a lungul timpului şi care se practică şi în mediul urban. O mare parte din tradiţiile practicate în perioada sărbătorilor de iarnă se regăsesc la sate. În fiecare zonă, colindatul de Crăciun îmbracă forme extrem de variate. Lumea satului hunedorean e plină de obiceiuri. O parte dintre acestea sunt păstrate cu sfinţenie de sătenii din judeţul Hunedoara, altele s-au pierdut în negura timpului. Dubaşii Dintre tradiţiile care se practică de locuitorii din comunele hunedorene, predomină dubaşii, căluşarii şi cerbul. Obiceiul dubaşilor s-a păstrat până în zilele noastre şi se practică cu sfinţenie în judeţul nostru. Ceata de tineri care umblă din casă în casă cu colinda în Ajun de Crăciun, a ajuns să fie renumită în comuna hunedoreană Dobra. Dubaşii dobreni sunt aşteptaţi, în fiecare an, cu drag la fiecare casă. Ei sunt sunt organizaţi pe trei grupe conduse de un căprar. În spatele acestora este muzica şi un om care poartă sacul pentru daruri. Dubaşii intră în fiecare curte în care sunt primiţi şi interpretează colindele cerute sau nu de gazdă. Sunt răsplătiţi cu cozonac, cârnaţi, ţuică, vin sau bani. Capra este un personaj indispensabil dubaşilor. Un om se maschează cu ţesături, piei sau diferite materiale colorate. Căluşarii Căluşarii reprezintă un alt obicei practicat de sătenii hunedoreni. Obiceiul căluşarilor are cea mai mare dezvoltare, desfăşurându-se, în special, în zona Orăştiei, văile Streiului şi Mureşului şi depresiunea Bradului. Jocul căluşarilor se deosebeşte de colindul cu duba prin faptul că accentul este pus pe joc, însoţit de strigături specifice. Jocul căluşarilor pare a fi unul dintre cele mai vechi şi mai complexe dansuri autohtone. Acesta poartă funcţii şi semnificaţii diferite ca vechime. Unii spuneau că jucatul copiilor purtaţi în braţe în jocul căluşarilor alungă bolile. De asemenea, se credea că prin intrarea în hora căluşarilor a tinerelor fete, se grăbeşte căsătoria acestora. Aceste credinţe şi-au pierdut semnificaţia de-a lungul timpului, fiind considerate de unii doar superstiţii. Cu toate acestea, o fărâmă de adevăr a mai rămas. La Râu de Mori, ceata căluşarilor umblă de la o casă la alta. Dacă în curtea în care colindă, nu există o fată de măritat, căluşarii joacă doar hora. Practica este modificată în cazul în care la o casă locuieşte o tânără nemăritată. Căluşarii joacă şi cântă special pentru ea. Irozii şi cerbul De-a lungul timpului, locuitorii comunei Băiţa au păstrat un obicei extrem de interesant numit irozii. La întrebarea ce se înţelege prin acest obicei al irozilor, am înţeles că este vorba despre o piesă de teatru interpretată de tineri ai satului. O imagine biblică transpusă în fiecare an de irozii cu irod şi de cei trei crai de la Răsărit care vestesc naşterea Domnului Isus Hristos. La fel ca în alte locuri şi aici se practică umblatul cu steaua prin sate. Un alt obicei deosebit care predomină prin părţile hunedorene, asemănător cu capra din punct de vedere al costumului şi al dansului, este „cerbul”. Tradiţia cerbului este prezentă în zona Sălaşului de Sus, Sarmizegetusa şi alte comune hunedorene. Masca de cerb se compune din cap, cu maxilar clămpănitor şi un trup realizat dintr-o pătură sau un material colorat. Coarnele sunt împodobite cu diferite elemente decorative deosebite, de la beteală, flori, mărgele până la oglinzi. Cerbul este însoţit de personaje care interpretează rolul de ciobani sau de bătrâni şi babe, dar şi dansatori în costume populare. În cursul dansului cerbului există un moment în care animalul cade jos la pământ şi se îmbolnăveşte. Ciobanul şi celelalte personaje apar dintr-o dată extrem de îngrijorate de îmbolnăvirea animalului. Ciobanul poartă un dialog cu cerbul, care în unele regiuni pare a fi un descânt. Odată cu însănătoşirea animalului reapare veselia şi bucuria. Momentul în care animalul se află în agonie reprezintă „moartea„ anului care a trecut şi sosirea noului an. Pizăraii Când se apropie sărbătorile de iarnă, locuitorii din Sălaşu de Sus se pregătesc să le întâmpine aşa cum se cuvine după datina străbună. Unele obiceiuri practicate aici sunt diferite faţă de alte zone. De exemplu, în ajunul Crăciunului se umblă cu „pizăraii„. Acesta este un obicei prin care copiii mici se adună în cete şi merg pe la case după „pizărai„, strigând în cor câteva versuri: „Bună sara lui Ajun, Dă-i mai bună lui Crăciun, Dă-mi şi mie un pizărau, Că-s pruncul lui Dumnezeu„. Pizăraul este un colăcel făcut din făină de grâu pe care stăpânii caselor îl dau copiilor care merg cu uratul. Darurile care se oferă de Crăciun constau din covrigi, colaci şi colaci rotunzi ca soarele şi luna. Comentarii?

Săptămâna 21 – 27 decembrie 2006, numărul 216