Săptămâna 28 decembrie 2006 – 3 ianuarie 2007, numărul 217

CRONICA GRI De ce regrete de Crăciun? de Bogdan BARBU De Crăciun, unii mai au şi alte emoţii decât cele legate de Naşterea Domnului - anume, nostalgii pentru moartea Tovarăşului. Că a fost împuşcat de un pluton de execuţie sau cu un pistol de aproape, ori că trăieşte bine mersi (unii cred asta) în America de Sud sau în Cuba, asta are importanţă mai puţină sau deloc pentru România de astăzi. Cei ce deplâng cu lacrimi de crocodil sfârşitul meritat al dictatorului care şi-a greşit epoca - locul lui era în anii ´50, când accesele de megalomanie ale conducătorilor mergeau mână în mână cu politica Partidelor Comuniste de pretutindeni - se împart în două mari categorii sociale: cei care şi-au pierdut privilegiile de clasă conducătoare, fără să îşi poată face loc în niciun partid politic după Revoluţie, şi cei - mai mulţi - care au fost şi au rămas săraci, înainte şi după ´89. Aceştia din urmă nu s-au adaptat deloc la o societate mult mai competitivă, din toate punctele de vedere, decât cea în care au crescut. Din acest punct de vedere, regretul lor după Ceauşescu e sincer. Cât este, însă, de justificat? E simplu să spui că cei care regretă comunismul şi pe Ceauşescu sunt „spălaţi pe creier”. În bună măsură, afirmaţia chiar are acoperire: când, de mic copil, ţi se repetă obsesiv că trăieşti în cea mai bună orânduire posibilă - cea comunistă -, când eşti bombardat cu „realizări măreţe” într-o mass-media aservită sută la sută regimului, când ţi se retează orice mijloc de informare din lumea reală, când totul îţi vine raţionalizat şi planificat „de sus”, când eşti învăţat să iei de bun tot ce ţi se spune de „Fratele cel mare” şi eşti descurajat prin toate metodele să gândeşti singur - atunci, într-adevăr, creierul poate da rateuri şi să ajungi să îl regreţi pe „Odiosul”. Nimic, însă, nu e atât de simplu pe cât pare. În regretul celor care îşi amintesc că Ceauşescu a fost împuşcat de Crăciun se află şi exasperarea că lucrurile nu au mers aşa de uşor şi de repede cum se aşteptau ei după răsturnarea fostului regim, şi dezamăgirea că mulţi din cei care au venit la putere nu au fost cu nimic mai breji decât „Ceaşcă”, şi îngrijorarea - frica, mai exact - că integrarea în noul sistem economico-social presupune un spirit de iniţiativă pe care ei nu îl au - şi nu au cum să îl aibă, obişnuiţi să fie trimişi la muncă fără să îşi mai bată capul cu „ce” şi „cum” şi fără să cârtească la salariu (de negocieri salariale nici nu putea fi vorba!). Nu îl regretaţi pe Ceauşescu! El nu a regretat nici satele distruse, nici înfometarea deliberată a poporului pentru achitarea datoriei externe, nici opozanţii eliminaţi prin diverse metode, nici mulţimea de români sătuli de el şi de comunism care şi-au luat lumea în cap, nici casele dărâmate ca să se construiască blocuri. A fost doar un dictator ca oricare altul: Hitler, Stalin, Pol Pot, Castro, Pinochet, Ghadaffi, Sadam Hussein. Iar sfârşitul lui este unul aproape clasic pentru un dictator, chiar dacă a coincis, din nefericire, cu Crăciunul lui 1989. Comentarii?

Săptămâna 28 decembrie 2006 – 3 ianuarie 2007, numărul 217