Săptămâna 11 – 17 ianuarie 2007, numărul 218

EDITORIAL Dorinţe de început de integrare Oana Bimbirică A trecut anul 2006, iar marea integrare i-a „lovit” pe români chiar în noaptea de Revelion. Cu focuri de artificii, şampanie, steaguri, muzică şi veselie, locuitorii României, proaspăt intraţi în marea familie europeană, au sărbătorit, alături de Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, atingerea unui moment la care, în urmă cu 17 ani, nici măcar nu visau. Ce ne aduce anul 2007, e destul de greu de spus, deşi guvernanţii nu mai prididesc cu anunţurile despre viaţa roză care ne aşteaptă de acum încolo. Uniunea Europeană pare poleită cu aur, iar gândul că puţin din pulberea ei gălbuie va învălui şi România, deşi nu merită acest lucru, pare a-i înnebuni pe cei care ne conduc, dar şi pe români, în general. Acesta este motivul pentru care, poate, fiecare dintre noi aşteaptă foarte mult de la 2007, iar dorinţele pe care şi le-au pus în noaptea de Anul Nou sunt alese pe sprânceană, că doar UE... poate face minuni. Sunt sigură că multe dintre dorinţele conaţionalilor mei pentru anul care abia a început sunt aceleaşi cu ale mele şi mai ştiu sigur că ele nu sunt exagerate. În 2007, mi-aş dori ca, mergând pe stradă, ca un simplu trecător, să văd luminiţele bucuriei în ochii celor din jurul meu, să le aud respiraţia liniştită şi să-i simt că alunecă încet pe drumul uitării de griji. Mi-aş dori ca, în acest an, în fiecare magazin din România, marfa să nu coste mare lucru, iar calitatea ei să fie mai bună decât orice au putut cumpăra vreodată românii. Aş vrea ca, în presă, să nu mai citesc decât ştiri de bine, iar televiziunile să prezinte doar poveşti şi întâmplări cu final fericit. Aş vrea ca la casele de pensii din România să văd doar pensionari mulţumiţi de pensiile nu foarte mari pe care le au, iar în loc de vaiete şi lacrimi de neputinţă, să citesc în ochii lor că tot ceea ce îşi mai doresc în puţinele zile care le-au mai rămas e să meargă cât mai des în parc cu nepoţii sau în staţiunile de tratament pentru... relaxare. Mi-aş mai dori oraşe fără cerşetori, pentru că aceştia şi-au găsit un loc de muncă, pentru a nu muri de foame. Nu vreau să mai văd pe străzi câini comunitari, loviţi de oameni fără suflet şi omorâţi de nişte şoferi imbecili, pentru că ei au deja stăpâni, iar cei mai puţin norocoşi dau liniştiţi din codiţe, cazaţi în adăposturi curate şi calde, aşteptând un bun prieten pe care să-l copleşească cu dragostea lor. Vreau, ca în 2007, să înceapă dispariţia centrelor de plasament, iar copiii care şi-au trăit acolo viaţa, fără mamă şi fără tată, să ajungă în sânul unor familii care i-au aşteptat cu disperarea unora care nu pot avea urmaşi. Aş vrea ca infracţiunile să devină un vis urât, poliţia să se ocupe doar de întocmirea actelor şi de patrularea pe străzi, iar închisorile să rămână fără „locuitori”, pentru că hoţia, crima şi celelalte fărădelegi nu-şi mai au locul într-o Românie europeană. Dar, mai presus de toate, în 2007, îmi doresc aprig ca românii să se schimbe, iar la sfârşitul anului să mă minunez de cât de buni au devenit semenii mei şi să fiu, în sfârşit, mândră că fac parte din acest popor. Oare câte dintre dorinţele mele nu sunt şi ale celorlalţi români? Puţine, cu siguranţă. Câte vor deveni realitate, în anul ajungerii României la laptele şi mierea Uniunii? Şi mai puţine, din nefericire. Important e că îmi doresc, ne dorim şi mai ales... că sperăm. Comentarii?

Săptămâna 11 – 17 ianuarie 2007, numărul 218