Săptămâna 8 – 14 februarie 2007, numărul 222

CRONICA GRI Fahrenheit 451 de Bogdan BARBU Există o mică librărie în Deva de unde se pot cumpăra cărţi - cărţi bune, nu aşa-zise best-seller-uri de doi bani cu autori din categoria „necunoscuţi celebri”, de sorginte browniană (de la Sandra la Dan). Borges, Waltari, Llosa, Grass - pentru cititorii „grei”, Philip K. Dick şi Orson Scott Card pentru „marginalizaţii din ghetoul S.F.”, Kadaure, Reverte, Rushdie, O´ Brien - pentru cei care vor nume şi pagini „neclasicizate” încă. Ei şi, ce-i cu asta? vor zice mulţi: nimic mai normal decât ca într-o librărie să se vândă cărţi. Tocmai asta e, că nu se prea vând. Nu mai departe de anul trecut, aceeaşi librărie avea şi un anticariat. (Găseai „Faraonul” lui Prus, „12 scaune” şi „Viţelul de aur” de Ilf şi Petrov, „Cyrano de Bergerac” - Rostand, „Ruy Blas” - Hugo, „Prin foc şi sabie” - Sienkiewicz sau „După noi, potopul” - Toman). Acum nu îl mai are. Chiria pentru spaţiul respectiv era prea mare. Cărţile nu se vând. Ca să mai scoată un ban, librăria respectivă trebuie să vândă caiete, pixuri, rechizite şcolare. De aici până la jucării: crocodili de cauciuc, elefanţi de pluş sau dinozauri de plastic e un pas mic. Jocurile - jocuri copiate după cele video, cu eroi care nouă, celor din generaţiile anterioare, nu ne spun absolut nimic - aşteaptă pe rafturi un cumpărător, însă aşteaptă mult mai puţin timp decât o carte bună. „Dicţionarele se vând”, spune cu resemnare, ca pe un fel de scuză (la ce anume?), una dintre vânzătoarele-proprietare ale magazinului. Da, se vând - încă. Românii mai pleacă la muncă în Spania şi numai din telenovelas latino-americane e mai greu să prinzi corect limba lui Cervantes... Lumea nu mai citeşte în România. (Să mă scuze că îi contrazic domnii Ioan T. Morar sau Dumitru Hurubă, cu emisiunile dânşilor de şi despre cultură, pe care le urmăresc de câte ori pot: da, Lumea, ACEA Lume, citeşte, dar lumea...). Nu vorbesc aici de pensionarii care se uită cu jind pe rafturi la o carte bună - dar din pensie trebuie plătite întreţinerea, gazul, curentul, medicamentele şi mâncarea, aşa că preţurile sunt prohibitive pentru buzunarele lor. Nici de muncitorul care opt sau zece ore lucrează pentru salariul minim sau mediu pe economie şi care când vine acasă numai de pus mâna pe o carte nu are timp şi chef. E vorba de cei care au timp - şi sunt destui - şi de cei care au şi bani - sunt suficienţi şi din aceştia, pentru că nu toată lumea e săracă în România. E vorba de cei tineri, pentru că m-am îngrozit realmente - şi nu sunt un om slab de înger! - la incultura care sufocă examenele de literatură din licee cu pretenţii. Scuza că există Internetul e de fapt o autoacuzare: şi pe Internet poţi găsi aproape orice ţine de cultură, nu numai jocuri! Nu vreau să cred că vom ajunge la ceea ce a scris Ray Bradbury înainte de a mă naşte eu: că televiziunea (şi Internetul) vor omorî cărţile, că oamenii vor ajunge să le dea foc - hârtia, reţineţi, arde la 451 grade Fahrenheit... - considerându-le nocive, periculoase, ilegale. Mă tem însă că vom ajunge, aici, la noi, să le facem să dispară prin nepăsare. Comentarii?

Săptămâna 8 – 14 februarie 2007, numărul 222