Săptămâna 8 – 14 februarie 2007, numărul 222

REPORTAJ

„Am fost o pălmaşă a sportului!”


Oana Bimbirică


De aproximativ un an, fosta atletă Marieta Ilcu-Răileanu încearcă să cunoască lumea sportului de pe o aşa-zisă poziţie de administrator, cum ar putea fi caracterizată funcţia de şef al Direcţiei de Sport a judeţului Hunedoara, pe care o ocupă. După mai mult de 20 de ani de sărituri în lungime, care i-au adus zece medalii şi cel mai înalt titlu la Campionatul Mondial de la Toronto, din 1993, fosta sportivă hunedoreancă mai simte vibraţia şi zvâcnetul alergării spre groapa cu nisip doar la antrenamentele cu grupa de eleve pe care vrea să le înveţe ce înseamnă performanţa. Marieta Ilcu-Răileanu mai are, într-un dulap de acasă, „cutia cu maimuţe”, aşa cum numea ea echipamentul sportiv, însă cariera de salahor al sportului a rămas undeva în urmă, depăşită de viaţa normală, cu toate plăcerile, după care fosta atletă tânjea în timpul antrenamentelor istovitoare şi de care se bucură, acum, pe deplin.



Cum a fost preluarea funcţiei de director executiv al Direcţiei de Tineret Hunedoara, după ce, timp de 21 de ani, aţi fost o atletă de performanţă?

La început am crezut că va fi un lucru puţin peste puterile mele, în sensul că, făcând sport atâţia ani şi având un alt regim de viaţă, activitatea asta, aici, deşi este strâns legată de sport (coordonează activitatea sportivă din judeţ), este totuşi ceva diferit de ce făcusem eu. Dar nu este greu deloc şi asta cred că vine şi din cauza faptului că eu, ca sportivă, am fost învăţată să fiu un om meticulos, profesionist, „la ordine” şi, atunci, lucrurile au mers foarte uşor. E adevărat că aici este un alt program, suntem funcţionari publici şi am o relaţie cu administraţia publică locală, cu toţi primarii şi cu cluburile sportive.

Cum se vede lumea sportului acum că nu mai sunteţi un protagonist direct al ei? Este o lume mai bună sau mai rea decât cea pe care o ştiaţi dumneavoastră ca sportivă?

Acum văd mult mai bine lipsurile acestei lumi. În perioada în care eram sportivă, eram protejată de toate astea. Echipa din jurul meu, care mă coordona, mă proteja, nu mă lăsa să ştiu toate aceste lucruri, pentru că se evitau şi pentru a mă proteja psihic şi psihologic. Acum ştiu care sunt neajunsurile şi necesităţile sportului. Sunt foarte multe, iar eforturile noastre trebuie să fie mari pentru a avea sportivi de performanţă. Dorim să avem sportivi, dar nu avem baze de pregătire. Bazele bine întreţinute sunt cele private, iar cele care aparţin de administraţia publică locală sunt rămase puţin în urmă.

De ce credeţi că, în România, sportul este, mai tot timpul, lăsat la urmă când vine vorba de finanţare?

Când este în situaţia de a fi imagine şi oglindă, sportul este scos în faţă, pentru că el este cel mai prolific. Acum, sportul trebuie să treacă şi în domeniul privat, să fie susţinut de instituţiile private, nu neapărat prin donaţii sau sponsorizări. Sportul trebuie să fie o oglindă a unei instituţii. Uitaţi-vă în Occident, unde marile concerne sunt dispuse să investească foarte mulţi bani într-un sportiv, numai pentru imagine. Este destul de grea trecerea sportului din domeniul public în cel privat, dar va trebui să se întâmple şi la noi.

Mai aveţi muşchii de pe vremea când practicaţi atletismul? Continuaţi să vă antrenaţi sau preferaţi acum o viaţă mai puţin activă, după atâţia ani de sport?

Bineînţeles că nu mai am acei muşchi. Eu am lucrat timp de 20 de ani, am ridicat tone de greutăţi, mutam casa, cum obişnuiam să spunem atunci. Acum, mişcarea este destul de puţină. Eu mă mai ocup la stadion de o grupă de fetiţe. Nu mă mai antrenez, cum am făcut-o, pentru că nici nu mai pot şi nici nu mai vreau. Mi s-a cam acrit de cât efort am făcut la viaţa mea. Mă şi mir că m-au ţinut nervii şi fizicul. Însă, mă menţin. Fac încă mişcare, mobilitate, pentru că doresc să mă menţin suplă şi nu vreau să mă deformez.

Cât timp vă antrenaţi pe zi în perioada în care eraţi atletă?

Făceam 12 antrenamente pe săptămână. Erau 4-5 ore de antrenament pe zi. Noi eram nişte profesionişti consideraţi amatori, dar nu era deloc aşa. Doar sistemul era de aşa natură. Acum, ar trebui să se facă diferenţa între sportul amator şi cel profesionist. Să intervină contractele între sportivi şi cluburi, care să acopere toate punctele, asigurarea medicală, salariul sportivului şi altele. La noi este un semi-profesionism care se practică de mult timp.

Vă e dor de groapa cu nisip?

Mi-e drag să mă uit la televizor. Văd sportivele care concurează la săritura în lungime, iar pe multe dintre ele le cunosc, pentru că erau începătoare când eu eram la finalul carierei mele. Mi-e dor şi îmi aduc aminte cu plăcere de toată acea perioadă de 21 de ani în care am făcut sport.

Când a fost ultima oară când aţi sărit la groapă, după ce v-aţi retras?

Păi, eu le arăt elevilor mei la stadion, le exemplific, pentru că încă mă mai ajută fizicul. S-au format la mine nişte mecanisme automate deja, pe care le exemplific: ieşirea în pas săltat, elemente de tehnică. Nu pot să fac „la patru pe patru” pentru că nu vreau să risc o accidentare. Eu am avut calităţi pentru săritura în lungime, pentru că aveam foarte bine dezvoltată viteza şi forţa. Ele m-au recomandat pentru acest domeniu.

La câte lucruri aţi renunţat în viaţă pentru performanţa de sportivă?

Pentru sport, eu am sacrificat tot. În sensul că m-am căsătorit la 37 de ani, nu am copii, nu am reuşit să-mi fac o familie, pentru că stăteam acasă trei zile, iar unde mergeam, singura mea preocupare era să mă pregătesc, să mă antrenez, să mănânc, să dorm, să fac masaj şi iar să mă antrenez, să mănânc, să dorm şi tot aşa. Asta am făcut 21 de ani. Pentru sportul de înaltă performanţă, la nivelul la care am făcut eu şi la sistemul care era dezvoltat atunci, nu puteai să faci decât sacrificiul total. Eu eram „pălmaşul”, iar în jurul meu se afla o echipă, un medic personal, o asistentă, un fizioterapeut pe care îi plăteam mai mult eu decât federaţia. Eu nu am făcut ce am vrut. Nu aveam atâtea modalităţi de petrecere a timpului liber. În ziua de azi este foarte greu să găseşti un sportiv de performanţă, care să muncească, cum munceam noi atunci. Era o muncă de salahor. Mi se acrise uneori aşa de tare de atâta muncă, încât aş fi făcut orice altceva decât să sar la groapă.

În cariera dumneavoastră nu aţi participat decât la o singură olimpiadă. La cea de la Barcelona, din 1992, când eraţi aproape de finalul carierei. Cât de frustrant a fost acest lucru pentru atleta Marieta Ilcu?

La Olimpiada de la Seul din 1988, când eu eram în vârful ierarhiei mondiale, mă băteam cu Anişoara Cuşmir şi Vali Ionescu, la concursuri. Aveam rezultate de peste şapte metri, însă România, din cauza imposibilităţii financiare, a deplasat la olimpiadă doar cinci sportivi. Eu nu m-am numărat printre ei şi am stat acasă. A fost foarte supărător pentru mine acest lucru. A fost o dezamăgire foarte mare. Am privit competiţia la televizor cu o mare tristeţe.

Care a fost cea mai mare sumă pe care aţi câştigat-o ca sportivă, având în vedere că, pe vremea lui Ceauşescu, sportivii, şi nu numai ei, erau plătiţi foarte prost?

Am primit, în 1987, titlul de campioană mondială la Jocurile Mondiale Universitare de la Zagreb. Am sărit 6,86 de metri şi am primit 1500 de lei. Era mai puţin decât un salariu. N-am avut niciun ban pe vremea lui Ceauşescu. Primeam indemnizaţie de efort, care era, de fapt, masa, mergeam la lot unde primeam masă şi casă plătită de federaţie. Nu aveam voie nici să umblăm. Câteodată, când mai mergeam la concursuri internaţionale, mai primeam şi noi câte 300 de mărci. Ne mai cumpăram şi noi nişte spray-uri. Îmi plăcea să mă machiez, dar, din cauza efortului, eram tot timpul cu rimelul întins şi cu prosopul după mine. După 1990 am făcut un contract cu un manager, care negocia pentru noi şi am început să câştigăm mai mult.

Cât de mult v-aţi schimbat, după ce v-aţi retras din activitatea competiţională?

M-am schimbat total. Ca sportiv lumea mă percepea ca pe o persoană închisă, ursuză. Cred că aşa mă făcea pe mine sportul. Apoi, toată lumea mi-a spus că arăt mai bine şi că sunt mult mai deschisă. Eram de nerecunoscut, aşa îmi ziceau toţi cunoscuţii. Am renunţat la treninguri, deja am ajuns să-l urăsc. Mi-e rău deja când aud de trening, am avut două vagoane de echipament, dar mă mai îmbrac sport pe la antrenamente.

V-aţi apucat şi de gătit după săritul la groapa cu nisip?

Nu am talent la gătit şi nici nu pot să spun că-mi place să gătesc. Fac şi eu ce pot. Nu sunt o mâncăcioasă. Eu şi soţul meu mâncăm mai mult la restaurant, şi mai mult salate. Mie îmi plac foarte mult şi fructele, care constituiau o parte importantă a regimului meu, pe vremea când eram atletă. Mi-e rău când aud de fripturi, că 20 de ani numai din astea am mâncat. M-am mai îngrăşat vreo două-trei kilograme, dar asta nu e o problemă.



Săptămâna 8 – 14 februarie 2007, numărul 222