Săptămâna 8 – 14 februarie 2007, numărul 222
|
REPORTAJ
„Nu sunt spioni!”
Laura Oană
Un hunedorean care a muncit în Irak alături de cei doi români arestaţi pentru spionaj militează pentru cauza colegilor săi. Adrian Şonei este convins că Nelu Ilie şi Adrian Gânceanu nu au nimic de-a face cu spionajul. Bărbatul spune că foştii lui colegi sunt vinovaţi şi au dat dovadă de incoştienţă atunci când au încălcat regulamentul armatei americane cu privire la fotografierea sau filmarea bazei, însă cei doi nu sunt spioni. După ce a urmărit presa şi declaraţiile oficialilor, se declară dezgustat de indiferenţa cu care autorităţile române au tratat acest caz.
„Suntem văzuţi ca nimicuri!”, asta crede acum Adrian Şonei după ce a urmărit zile întregi derularea evenimentelor din ţară. Când s-a întors în ţară din Irak, în 15 noiembrie, cei doi români fuseseră deja reţinuţi de poliţia militară americană. Era încă în bază când colegii lui au fost arestaţi, la sfârşitul lunii octombrie. Acum bărbatul susţine că nu a povestit nimic de teamă că declaraţiile lui ar fi putut să le facă rău celor doi foşti colegi de lucru, Nelu Ilie şi Adrian Gânceanu. Întors acasă, a încercat să ia legătura cu familiile celor doi, să le avertizeze de situaţia rudelor lor arestate: „Despre familia lui Nelu Ilie nu ştiam mare lucru şi nici nu am reuşit să aflu mai multe, în schimb Adrian mi-a povestit de mai multe ori despre prietena lui şi spunea că este din Hunedoara. În câteva rânduri mi-a arătat poze cu ea pe care le-a primit pe Internet, dar nu am reuşit să aflu unde locuieşte”. Când cazul celor doi români a apărut în presă, lui Adrian Şonei i s-a făcut frică pentru că şi-a dat seama că ceva nu era în regulă: „Eram acolo când i-au arestat, am discutat cu muncitorii întreaga poveste şi nimic nu era aşa cum s-a scris. Cineva încearcă să îi împingă spre spionaj şi asta este deosebit de periculos”. A luat legătura cu redactorul care semnase articolul şi i-a spus că versiunea pe care o citise în paginile cotidianului era departe de realitate. „I-am spus că nu erau spioni, cel mult doi idioţi, dar spioni, nu!”. Adrian a plecat duminică în Kazakstan fără a ştii cine a exagerat faptele şi a îndreptat totul spre spionaj chiar dacă în joc erau vieţile a doi oameni: Ministerul român al Afacerilor Externe sau Armata SUA... În Irak, mai bine ca în Hunedoara Povestea lui Adrian Şonei poate fi povestea oricărui român plecat în străinătate la muncă, în căutarea unui salariu decent. Este din Hunedoara şi are 42 de ani. S-a căsătorit şi are doi copii de 15 ani. Până în 1990, a lucrat ca electrician la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, la Laminorul 800, după care s-a angajat la Romtelecom. În perioada ianuarie-august 1996, a lucrat în Israel, iar când s-a întors s-a reangajat la Romtelecom, dar nici de data asta nu i-a mers foarte bine: „Am plecat în 2005 cu ordonanţa fiindcă trăiam mereu cu grija că îmi vor pune plicul în mână”. Şi-a căutat de lucru în judeţ, dar a găsit doar posturi „cu salarii de mizerie” şi atunci s-a decis să plece din nou în străinătate. A ales Irakul de nevoie, pentru că este una dintre ţările unde ajungi relativ uşor şi repede, iar angajatorii suportă costurile drumului, în timp ce pentru Europa sau alte ţări „mai prietenoase” eşti nevoit să aştepţi. Contractul de muncă l-a semnat cu firma Euroconstruct din Bucureşti şi a reuşit să plece în Irak în mai 2006, repartizat ca muncitor la o fabrică de apă plată din Baza Americană „Q-WEST BASE COMPLEX IRAK” în nordul ţării, în apropierea oraşului Mosul. A primit ca sarcină întreţinerea instalaţiilor grupului de locuinţe al angajaţilor fabricii: „Reparam tot ceea ce însemna instalaţii de aer condiţionat, toalete, două generatoare pe motorină pentru curent, boilere...” 
Cu lucrul, la închisoare Hunedoreanul povesteşte că, în fabrica de apă plată din Baza Americană „Q-WEST BASE COMPLEX IRAK” în nordul ţării, în apropierea oraşului irakian Mosul, mai erau alţi 50 de români care lucrau alături de sud americani, mexicani, australieni sau indieni. Numai că românii munceau pentru 1.000 USD pe lună, de câteva ori mai puţin faţă de colegii din celelalte ţări care aveau salariul 5000-6000 de USD. Adrian Şonei nu înţelege de ce românii arestaţi de americani au riscat atât: „Încă de la început ni s-a spus foarte clar că nu avem voie nici să fotografiem, nici să filmăm şi nici măcar să vorbim la telefonul mobil din interiorul bazei americane. Singurul loc unde aveam voie să purtăm şi să folosim orice fel de aparate de stocare de informaţii era incinta fabricii de apă plată. În bază, lângă dormitoare era o baracă cu calculatoare conectate la Internet. Singura noastră legătură era Internetul şi am înţeles că armata nu vedea cu ochi buni nici chiar existenţa acestui fel de comunicare”. În interiorul bazei, fabrica era îngrădită cu gard de sârmă ghimpată şi avea propriile generatoare şi propria administraţie. Muncitorii aveau voie să iasă din fabrică la sălile de recreere, cantină sau magazinele pentru soldaţi doar îmbrăcaţi în costume de camuflaj şi cu cască. Cât timp Şonei a lucrat acolo, timp de şase luni, a fost un singur atac: „O lovitură de mortieră sau o rachetă, nu ştiu pentru că nimeni nu ne spunea. Eram la masă şi am auzit o bubuitură şi am ieşit toţi afară”. Mai mult, era nevoie ca orice fel de aparatură ar fi avut, aceasta trebuia lăsată în camere: aparatele foto, camerele de filmat, telefoanele, laptopurile, stick-urile de memorie. Americanii nu îngăduiau niciun fel de derogare de la regulamentul bazei militare. „Toţi muncitorii de acolo am făcut armata, nu era niciunul sub 20 de ani şi aşa că toţi ştiam că nu ai voie să fotografiezi sau să filmezi o unitate militară nici pe timp de pace, darămite în plin război ca în Irak!”. Interzis civililor Adrian Şonei are o fotografie făcută în interiorul fabricii de apă, lângă unul din Hummerurile armatei americane. Cu maşina, soldaţii americani veneau în fiecare zi pentru a lua probele de apă. „Dacă îi rugai, puteai să faci fotografii cu maşina, dar trebuia să le spui şi nu era nicio problemă”. Hunedoreanul crede că şefii fabricii i-au lăsat să comunice cu familiile pe Internet şi să facă fotografii în incinta fabricii tocmai pentru că au înţeles situaţia grea în care lucrau oamenii acolo: „Era cald şi tocmai de aceea nu ne cereau să ne omorâm cu munca. Şi-au dat seama că un om poate înnebuni din cauza lipsei altor activităţi şi de asta aveam voie să ne facem poze ca amintiri. Dacă nu ai trăit măcar o zi în asemenea condiţii nu îţi poţi da seama cum era viaţa acolo, era un fel de puşcărie”. Legătura de Internet nu era foarte bună, iar administraţia fabricii le explicase să nu folosească decât Messengerul pentru a ţine legătura cu familiile lor. Nu aveau voie nici să descarce documente de pe Internet şi nici să intre pe site-uri „pentru adulţi”. Un lucru pe care, povesteşte Adrian, Nelu Ilie, cu pasiunea lui pentru calculator, nu l-a înţeles niciodată. „Stătea cât de mult putea şi descărca filme sau muzică, chiar dacă ceilalţi se mai uitau cruciş pentru că nu puteau lua legătura cu ţara”. Dintre cei doi, cu Nelu Ilie se înţelegea cel mai bine pentru că se întâlneau dimineaţa şi povesteau la cafea: „Un om la fel ca ceilalţi, puteai să râzi, să glumeşti, totul însă până în momentul când ajungea la calculator”. 
Arestaţi din inconŞtienţă Nelu Ilie şi Adrian Gânceanu lucrau împreună la maşina de făcut paleţi din fabrică. Muncitorul hunedorean povesteşte că, în ziua arestării celor doi colegi, aceştia au plecat cu o maşină să ducă nişte deşeuri de lemne la groapa de gunoi. Apoi, în fabrică s-a auzit că cei doi muncitori români au fost arestaţi după ce au fost surprinşi în cu totul alt loc decât ar fi trebuit să fie: „Nu ştiu să spun exact locul, eu ştiu doar ce se discuta în fabrică şi anume că românii, în loc să meargă la gropa cu gunoi, au luat maşina şi s-au învârtit cu ea în jurul aeroportului militar din bază”. A fost prima dată când Adrian îl însoţea pe Ilie ca şofer. Şonei nu îşi poate explica la ce le-a stat capul celor doi când au încălcat regulamentele bazei militare, dar este sigur că nu este vorba de spionaj, ci mai degrabă de inconştienţă sau plictiseală. Un alt lucru pe care hunedoreanul îl ştie sigur: cei doi nu puteau fi arestaţi în locul pomenit de autorităţi, adică la Ar Ramadi, lângă Bagdad, iar explicaţia este cât se poate de logică. Cei doi nu aveau cum să părăsească teritoriul bazei americane şi nici nu aveau cum să ajungă într-un timp atât de scurt la un loc aflat la peste 350 de kilometri. „E o nebunie doar să te gândeşti să părăseşti o bază pentru că doar aici eşti la adăpost, este vorba un o ţară unde se poartă lupte şi doar în incinta bazei erai protejat. Nimeni nu îndrăznea să iasă afară. Nu vreau să vorbesc de rău poporul irakian, dar la ei sunt o mulţime de războinici. Probabil ne-ar fi omorât doar din plăcere”, explică Şonei, adăugând că niciunul dintre muncitori nu ar fi ieşit afară din bază „nici dacă ne ruga cineva”. Martor fără voie Imediat după acest incident, muncitorilor din fabrică li s-a refuzat orice legătură cu exteriorul pentru că „americanii au venit şi au tăiat netul” şi au confiscat toate telefoanele mobile găsite. Le-au lăsat oamenilor doar aparatele de fotografiat şi de filmat. Tot ce mai ştie Şonei despre cei doi se datorează discuţiilor dintre muncitorii din fabrică pentru că niciun oficial nu le-a spus nimic. „Vreo două săptămâni i-au ţinut acolo în arest pentru că mai veneau soldaţi şi le duceau haine. După asta, am auzit o discuţie cum că ar fi fost duşi la Mosul şi apoi unul dintre şefi ne-a zis că românii arestaţi au fost duşi la Bagdad şi că americanii s-ar putea să-i predea Tribunalului din Irak, ceea ce era foarte grav fiindcă toţi ştiam ce riscă un acuzat de spionaj pe vreme de război. Ne era frică că vor fi condamnaţi la moarte şi omorâţi”. Nimeni din fabrică nu credea că cei doi sunt spioni şi toţi sunt convinşi că, dacă au filmat ceva, au filmat pentru a avea o amintire şi nu pentru a folosi imaginile sau a face rău trupelor americane. Hunedoreanul ştie că, la început, cei doi nu au vrut ca famiile să afle ceva fiindcă au crezut că situaţia se va rezolva, dar săptămânile au tot trecut şi nimeni nu făcea nimic pentru colegii lor. Ciudăţenii de război Şonei spune că, încă de la sosirea în bază, situaţia românilor era ciudată. În mod normal, fiindcă România era ţară aliată cu SUA, cetăţenii ei ar fi trebuit să primească nişte legitimaţii care să ateste acest lucru. În schimb, firma care i-a angajat le-a dat altfel de legitimaţii, la fel ca cele pe care le aveau şi irakienii sau turcii din bază: „Nu eram trataţi ca aliaţi, ci ca nişte cetăţeni din lumea a treia”. Şonei explică faptul că, pe spatele legitimaţiilor, erau patru căsuţe, fiecare corespunzând câte unui drept: era vorba de accesul la sala de mese, la magazine, la sălile de recreere sau la dreptul de a avea şi folosi un telefon mobil. Românii au legitimaţii unde doar primele trei căsuţe sunt bifate şi asta însemna că muncitorii români nu aveau voie decât între anumite ore în sala de mese şi erau verificaţi de fiecare dată şi nu li se permitea să cumpere din magazinele din bază niciun fel de aparatură care ar fi putut stoca informaţii. Doar îngăduinţa americanilor i-a dat posibilitatea să se întorcă din Irak măcar cu câteva fotografii. Acum hunedoreanul nu înţelege comportamentul americanilor, dar este dezgustat de-a dreptul de lipsa de reacţie şi indiferenţa cu care autorităţile române şi chiar preşedintele Traian Băsescu tratează acest caz. Sătul de ai lui Când a plecat în Irak, hunedoreanul ştia foarte bine cum sunt trataţi românii de autorităţile din ţară. Nu credea însă că se va convinge că oficialii se poartă la fel şi cu cetăţenii ajunşi în necaz în afara graniţelor. Nu îşi poate explica în niciun fel de ce nimeni nu a sărit în ajutorul celor doi: „Nu neapărat ca să îi elibereze, pentru că este foarte clar că cei doi au greşit, dar măcar pentru a le spune ce drepturi au, la cine să apeleze sau cum să se apere„. Lipsa de reacţie a oficialilor l-a făcut să credă că: „Se continuă politica de pe vremea comuniştilor când oamenii nu erau băgaţi în seamă. Când este vorba de un copil de parlamentar intervine preşedintele, când este vorba de nişte amărâţi îi transformă în spioni. Nu a fost un caz important pentru ei, probabil„. Nu ştie dacă a fost bine că ministrul de externe a demisionat, dar este sigur că acesta nu este singurul vinovat de situaţie şi arată cu degetul şi înspre preşedinte şi SIE. Acum se teme pentru ceilalţi colegi pe care i-a lăsat acolo şi ar vrea ca aceştia să înţeleagă că a vorbit despre situaţia din Irak pentru a-i ajuta pe cei doi arestaţi, nu a vrut nicio clipă să le facă lor probleme, mai ales că a auzit că americanii ar vrea acum să îi debarce pe românii din bază. Şi vrea ca colegii rămaşi în Irak să ştie că nu a cerut niciun ban pentru a face aceste declaraţii în faţa presei. În România nu are ce să facă. Este nevoit să plece din nou în străinătate însă nu în Irak, ci spre Kazakstan. Nu îi este frică să plece acum în altă ţară cu probleme: „Nicidecum, pentru că nu m-am bizuit niciodată de oficialii noştri. Încerc să nu calc strâmb şi să respect regulile şi îi sfătuiesc şi pe ceilalţi români care pleacă să facă la fel şi să nu se sprijine decât pe ei”. Pentru că, în viziunea lui Adrian Şonei, autorităţile române suferă de o singură boală: „le doare exact în cot!”. 
Filmul evenimentelor |
Săptămâna 8 – 14 februarie 2007, numărul 222