Săptămâna 22 – 28 februarie 2007, numărul 224

REALITATEA HUNEDOREANĂ Ciprian Iancu Viaţa la 101 ani Locuitorii satului Dealu Mare se mândresc că printre ei trăieşte una dintre cele mai longevive persoane din ţară. O cheamă Alexandrina Gherman şi în 6 martie va împlini 101 ani. După cum se ţine, are toate şansele să-şi serbeze ziua de naştere şi la anul. Singură Bătrâna vorbeşte tare şi stâlcit. Limba şi picioarele nu o mai prea ascultă. Cu auzul stă şi mai rău. Mai mult deduce ce-i spui uitându-se la tine, decât aude. Alexandrina trăieşte singură, într-un colţ al satului de munte. Viaţa nu e uşoară aici. N-a fost niciodată. Pantele sunt abrupte, iernile grele, iar pământul prea puţin roditor. Cum-necum, Alexandrina şi-a serbat în 2006 cea de-a 100-a primăvară, iar momentul i-a fost marcat de „domnii” de la Primărie, cu tort şi chiar cu o mică petrecere. Totul s-a petrecut în casa vecinilor ei, pentru că bătrâna nu are decât un biet bordei cu o singură cameră. N-a înţeles ea prea multe atunci (după cum spun cunoscuţii are câte-o zi în care este extrem de lucidă şi conştientă, urmată de trei-patru zile în care nu te prea poţi înţelege cu ea). A fost, a trecut, iar în ziua următoare a revenit la cele zilnice. Când afară nu-i zăpadă mare îşi cară singură apă. Până şi lemnele şi le taie singură, la aproape 101 ani. „Atunci când nu lunecă afară, mai duce apă chiar şi cu găleata de 10 litri”, spune uimită Marinela Petros, o vecină în vârstă de 39 de ani. Cu greutăţi După ce termină cu treburile zilnice, bătrâna stă în căsuţa ei. Adăpostul îi depăşeşte vârsta şi se duce chiar spre 200 de ani. Doar atunci se mai făceau case din bârne de lemn lipite între ele cu pământ şi cu acoperiş din paie, acoperiş prin care fumul de la sobă iese total necontrolat. Hornul casei nu e scos prin „şarpanta” de paie, dar bătrâna nu-şi face probleme că i-ar putea arde toată casa. Nu i s-a întâmplat niciodată în 100 de ani şi mai bine, aşa că de ce s-ar întâmpla acum? În camera mică dar călduroasă pământul joacă rol de pardoseală. Nu există nici curent electric. Alexandrina se plimbă ajutată de un toiag prin cameră, pune un lemn pe foc, după care dă să aprindă lampa, ca să vadă mai bine figurile oaspeţilor. Lumina care pătrunde de afară prin ferestrele de un lat de palmă nu este suficientă, mai ales pentru ochii ei obosiţi. Aprinde „ghiufa”, o pune în dreptul fitilului şi... nimic. Scutură de lampă, iar din rezervor nu mai clipoceşte nimic. Reacţia vine resemnată: „Nu mai am petrol, şi niş nu mai şciu de unde pot lua”. Dă din umeri a neputinţă. Momentul neplăcut îi este întrerupt de o aprigă durere de spate care o face să uite de toate lipsurile şi singurul lucru pe care să-l vrea este să scape de chinul durerii. Spatele o doare aşa de tare încât pensia ei, de numai 120 de lei, este ultimul motiv pentru care s-ar plânge acum. Un secol la ţară Alexandrina Gherman abia dacă-şi mai poate calcula anii. Când este întrebată ce vârstă are nu ştie să răspundă clar. Spune simplu „Sunt (născută - n.r.) din 1906”. N-a făcut niciodată „şcoală”. De tânără, s-a mutat din Vălişoara, satul cel mai apropiat de Dealu Mare, pentru a deveni soţie şi singura ei ocupaţie a fost gospodăria. Bărbatul a părăsit-o prin 1960. S-a dus pe lumea cealaltă. Ea a rămas singură, cei trei copii fiindu-i deja plecaţi care-ncotro, la un trai mai bun. Bătrâna nu s-a lăsat însă pradă deznădejdii. Spune că l-a avut pe Dumnezeu aproape. Mai ţine şi acum o găină şi un cocoş. Restul celor câteva găini au căzut pradă uliilor, în ultimii ani. Dar, totuşi, mai are pentru cine ieşi din bordei ca să arunce grăunţe. Până pe la 85 de ani a fost „prescurăriţa” satului, femeie credincioasă căreia, pentru exemplul dat enoriaşilor, i se acordă onoarea de a pregăti prescura ce se pune pe masă, în biserică, la slujbă. Cam până la 85 de ani a fost şi lidera trupei de „dubaşi”. Împreună cu flăcăii tineri ai satului, la fiecare Crăciun, lupta cu nămeţii pentru a ajunge la toate casele din Dealu Mare. Acum se mulţumeşte să stea acasă şi să mai îngâne câte-o doină dintre cântecele străvechi care se vor pierde odată cu ea. O dată la o săptămână sau două, unul dintre copii îi mai calcă pragul aducându-i pâine şi alte cele de trebuinţă. În rest, îşi găteşte singură, îşi spală hainele singură şi tot singură aşteaptă ziua de mâine, pe întuneric. Până când îi va aduce cineva petrol pentru lampă vor mai trece câteva zile. Comentarii?

Săptămâna 22 – 28 februarie 2007, numărul 224