Săptămâna 1 – 7 martie 2007, numărul 225

INTERVIU

„Scriu, chiar şi în somn”


Oana Bimbirică


Timp de aproape 40 de ani, poetul hunedorean Eugen Evu şi-a „vărsat” conţinutul sufletului în cele peste 30 de volume de versuri, jurnale, eseuri şi scrieri filozofice pe care le-a tipărit. Cu câteva luni înainte de pensionare, scriitorul trăieşte existenţa omului care a avut puterea să-şi ierte prietenii care l-au „turnat” la Securitate şi i-a iertat doar pentru că, spune el, nu este capabil de ură. Lansat în lumea poeziei de Ştefan Augustin Doinaş, la vârsta de 30 de ani şi la şase ani după ce a compus primele sale versuri, Eugen Evu a învăţat de la creatorul „Mistreţului cu colţii de argint” cum să doarmă şi să compună în acelaşi timp. „Fire insociabilă, impertinentă şi cu caracter interlop”, aşa cum este descris într-unul dintre cele trei dosare de urmărire întocmite de Securitate, poetul hunedorean a intrat, recent, în politică „pentru a se face util” şi speră să ajungă să-şi vadă tipărite cele 30 de proiecte literare pe care le are stocate în minte.



Care este acum condiţia omului de cultură, în România anului 2007?

La ieşirea din sistemul totalitar, condiţia omului de cultură este una pe care o putem numi „originală”. El este marcat de povara unei memorii duplicitare sau, cu foarte rare excepţii, a unei dizidenţe, ori „rezistenţă prin cultură”. Omul de cultură aflat la vârsta a treia, categorie din care fac parte şi eu, trăieşte în mod dramatic ceea ce eu aş numi „ravagiile memoriei”: o memorie ascunsă şi una care vrea să recupereze în mod ideal ceea ce i-a răpit dictatura conştiinţei. Am văzut inclusiv în judeţul Hunedoara şi continui să aflu cu stupoare, cum poeţi şi prozatori, felurit consacraţi, chiar şi-au modificat trecutul biografic şi şi-au ascuns scrierile care duhnesc a duplicitate.

La ce vă referiţi când spuneţi duplicitate?

Propaganda comunistă ne-a inoculat, timp de 50 de ani, dedublarea. Diferenţa dintre realitate şi programele politice ale realismului socialist. Trebuia să te dedublezi. Toţi oamenii au făcut asta, însă unii s-au dedublat definitiv. Unii oameni, în special scriitori, nu au mai reuşit să-şi revină niciodată. Au sentimentul vinovăţiei, că au fost supuşi, prefăcuţi, dar caută motivaţia acelui şantaj pe care l-a făcut comunismul de a condiţiona rostul, rolul, dar mai ales familia, locul de muncă, dreptul la un apartament, de aşa-zisa devoţiune, care însemna patriotism. Partidul a obligat omul să se dedubleze, să se prefacă şi să idealizeze. Eu, ca şi scriitor, nu am fost îndoctrinat. Nu am devenit ateu, nici materialist.

Sunteţi unul dintre scriitorii care au fost urmăriţi de către Securitate. Aveţi trei dosare la CNSAS. Cât de tare v-a marcat această hărţuire a Securităţii cariera de scriitor? V-a împiedicat să scrieţi la acel moment, v-a traumatizat?

Am fost urmărit de Securitate între 1971 şi 1989. Acest lucru m-a marcat esenţial, pentru că eram cel mai performant scriitor din judeţul Hunedoara. Eu am aflat numele tuturor celor care m-au turnat la Securitate. Am fost urmărit în permanenţă, am fost furat şi hărţuit, pentru că eu una ziceam şi alta făceam. Am fost acuzat de atitudini duşmănoase la adresa statului, că eram lăudat la Radio Europa Liberă şi alte sintagme de-ale lor. Mi-a fost indusă o frică animalică, pentru că eram chemat la Securitate să dau declaraţii şi eram mereu îndemnat să-mi torn confraţii, printre care se afla şi Iv Martinovici. Dar eu am rezistat.

N-aţi „turnat” pe nimeni? Pe vremuri se zicea că scriitorii se turnau între ei.

Eu n-am turnat. Pot să dovedesc acest lucru. Trăiesc, însă, cu suferinţa că m-am otrăvit singur, atunci când am descoperit sigur şi fără dubii, în dosarele mele, numele celor care m-au „turnat”. Erau prieteni, colegi din judeţ şi apropiaţi. Ei au fost şantajaţi şi obligaţi să „toarne”. Eu nu am cedat, nu mi-am dat consimţământul să-mi „torn” colegii, deşi muream de frică. Am ajuns chiar şi în spital.

Este acum democraţie şi pentru oamenii de cultură? Ce s-a schimbat în acest sens pentru dumneavoastră?

Democraţia noastră nu este una autentică, nici americană sau europeană, ci este o democraţie firavă şi specifică ieşirii dintr-un sistem totalitar. Pentru mine, a fost o schimbare. În primul rând, mă bucur că pot şi îmi doresc să-mi pot scrie în continuare cărţile trăite fără sentimentul autocenzurii.

De ce mai mult poezie? Ea predomină în opera dumneavoastră alături de eseuri, jurnale sau filozofie.

Pentru că eu sunt, de fapt, poet. Însă, poetul nu poate să se refugieze numai în lumea utopică şi esenţială, totodată, a poeziei. El devine un fel de nuia radiestezică a timpului şi poporului său, vibrează şi arată fântânile adânci ale sufletului poporului său.

În ce curent aţi încadra poeziile dumneavoastră?

Eu sunt un poet romantic întârziat, cu pasaje spre postmodernism. Sunt un poet al iubirii, în sensul cel mai profund.

Poezia sau, mai bine zis, scriitura este o tradiţie în familia Evu, având în vedere faptul că şi fratele dumneavoastră, Ioan, scrie?

Nu poate fi o tradiţie, nicio molipsire, chiar dacă, de obicei, fratele mai mic îşi face un model din fratele mai mare. Însă, fiecare se dezvoltă individual. Ioan este un poet mai melodios, mai cantabil, mai afectiv şi un poet pentru care muzica este dihotomică. Este greu şi rar, în literatură, să fie doi fraţi, fiecare foarte diferit.



Cine e muza lui Eugen Evu? Când vine, când pleacă?

Muza mea este lumina cu tot ce înseamnă ea. E foarte prezentă. În prima mea carte, mi-am dat seama, după ce am citit-o, că am repetat de 48 de ori cuvântul „lumină” în forma sa gramaticală. Subconştientul meu era marcat, probabil, de această lumină şi de teama de întuneric.

Cum apar versurile? Vă treziţi noaptea când vă vine vreo idee, vreun vers şi îl notaţi?

După 40 de ani de scris, demult nu mai este pentru mine un joc sau o cochetărie cu muza şi cu idealurile etice şi estetice. Este o experienţă dobândită, aprofundată, o specializare care îmi permite să transform totul în literatură. Eu am scris enorm. Scriu chiar şi în somn. Mă trezesc, sar deseori din pat, am insomnii. Există o teroare a mentalului care nu se eliberează decât prin scris. Pentru mine scrisul a fost ca un catharsis. Dacă nu scriam, cred că aş fi înnebunit.

Care vă este cea mai dragă dintre cărţile pe care le-aţi scris?

Îmi iubesc mai mult cărţile de poezie, deoarece poezia exprimă sufletul şi spiritul. Celelalte, jurnalele, eseurile şi filozofia le consider un şantier în care îmi pregătesc întoarcerea de fiecare zi, la poezie.

Se trăieşte bine din scris în România? Dumneavoastră faceţi bani din cărţile pe care le publicaţi?

Nu. Niciodată nu se va trăi din scris în România, pentru că stai la dispoziţia finanţatorului. Nu poţi cu sursele tale să-ţi publici o carte. Nu câştigi din scris. Singurul avantaj este că, dacă ai prestigiul şi preţuirea celui care te poate finanţa, el te sponsorizează şi îţi apare cartea. Am înfiinţat o asociaţie non-profit care se numeşte „Provincia Corvină”, şi prin ea continui viaţa revistei cu acelaşi nume, aflată în anul 11 de apariţie, iar asta îmi dă satisfacţie.

Care este cel mai mare poet sau scriitor în opinia dumneavoastră?

E foarte greu de spus. Cel mai mare scriitor român este, după părerea mea, anonimul care a scris „Mioriţa”, operă a sacrului, premonenţială pentru destinul tragic al poporului român. Din acel anonim s-au sintetizat marii noştri clasici şi vor răsări mereu alţii şi alţii. Un mare poet francez spunea că dacă nu te crezi genial, nu are rost să scrii. Eu mă cred un poet genial în măsura în care sunt suflet din sufletul neamului meu.

Mai există în Hunedoara un public consumator de cultură?

După părerea mea, Hunedoara nu mai are cultură. Este un oraş lovit drastic din acest punct de vedere, iar oamenii suferă din cauza asta. Acest lucru este consecinţa demolării fără selecţie a unor micro-grupuri de cultură care au existat în Hunedoara, iar asta a diminuat şi percepţia culturii din oraş. Nu prea mai avem noi, hunedorenii, un public consumator de cultură.

Cum de aţi ajuns de la poezie la politică? De ce v-aţi în scris în Partidul Liberal Democrat (PLD)?

Vreau să fiu ceea ce sunt de o viaţă, un animator cultural exigent şi dovedit, cel puţin în oraşul meu, care, în mod natural, simte nevoie de a-i descoperi, cizela şi pe cei tineri. Voi fi întotdeauna mai aproape de politicile culturale, sprijinitoare ale culturii scrise. Domnul senator Viorel Arion (n.r. preşedintele PLD Hunedoara) m-a sprijinit, împreună cu alţi foşti membri ai PNL, care au trecut la PLD, să public volumul al doilea al jurnalului de idei „Tresărirea focului”. Asta este. Eu vreau să fiu util culturii scrise şi, mai ales, noii generaţii din acest domeniu.

Păi dincolo de acest aspect cultural, dacă cei de la PLD vor dori şi altceva de la dumneavoastră? Mă refer la o eventuală solicitare de a candida pentru vreo funcţie în administraţie? De primar, consilier local sau judeţean?

Dacă mi se va oferi posibilitatea democratică de a-mi asuma un rol în domeniul culturii scrise, voi accepta. Şi o funcţie de consilier local sau judeţean, mă tentează pentru că din această poziţie aş putea să ajut domeniul cultural. La primărie, nici nu mă gândesc.



Săptămâna 1 – 7 martie 2007, numărul 225