Săptămâna 8 – 14 martie 2007, numărul 226

EDITORIAL Cu misoginul, în luna martie Oana Bimbirică Alături de statutul pompos de europeni, românii se pot „lăuda”, în 2007, fără probleme, şi cu nefericita calitate de misogini. Deşi s-au scurs atâtea veacuri de la epoca de piatră şi de la alte epoci în care femeia era tratată mai rău decât un animal, acceptând cu mândrie dominaţia bărbatului şi, practic, condamnarea la o existenţă mizeră în care propria-i fiinţă conta doar pentru că ajuta la perpetuarea speciei, poporul român, în speţă, componenta lui purtătoare de sex masculin, n-a învăţat mai nimic din trecerea vremurilor, ca să nu mai vorbim de lărgirea orizonturilor. De egalitate de şanse între bărbaţi şi femei nu poate fi vorba în secolul XXI, cu toate că mulţi reprezentanţi ai ambelor sexe o consideră necesară, mai puţini, în special, de parte femeiască o cer, iar, aproape nimeni, nu o aplică. Ce mai vrem şi egalitate de şanse, se întreabă unii macho, din moment ce nu putem aplica principiul egalităţii între sexe? Dar oare cine îşi doreşte egalitate între sexe, pentru că eu nu cred că majoritatea femeilor se gândeşte la acest lucru, ca să nu mai vorbim să îl şi dorească. Mă îndoiesc că sunt multe doamne şi domnişoare care ar schimba titulatura de reprezentante ale sexului frumos cu cea de membre ale tagmei sexului tare, degrabă săritor şi mai ales bun la toate. Motivele ar fi multe şi nu vreau să amintesc aici niciunul din multele lucruri, gesturi sau obiceiuri atât de caracteristice exclusiv bărbaţilor şi urâte din inimă de către femei. Nu are rost, pentru că nu mi-am propus să defăimez bărbaţii şi să preamăresc femeile, cu toate că fac parte din ultima categorie. Fiecare dintre cele două sexe are relele şi bunele lui, însă, parcă, totuşi femeile sunt mai frumoase, mai deştepte şi, cu siguranţă, din cauza asta mai dezavantajate. Din nefericire, foarte multe dintre românce trăiesc şi suferă zilnic din cauza misoginismului bărbaţilor, iar, din acest motiv, nu e mic numărul femeilor care îşi transformă viaţa într-o dramă din cauza atitudinii celor care ar trebui să le fie jumătatea care, împreună cu ele, formează un întreg. Cred că ele sunt cele care se bucură cel mai mult de începutul lunii martie, pentru că, măcar atunci, românul misogin îşi lasă mitocănia la colţul străzii şi se gândeşte, eructând zgomotos după berea zilnică, la cea care îi e nevastă, mamă, soră sau orice altceva şi în alt mod decât „ E femeie, ce dracu să-i ceri?!”. Îi cumpără o floare sau orice altceva ieftin din mărunţişul care i-a mai rămas după ce a mai băut o bere cu prietenii şi şi-a cumpărat un pachet din ţigări, apoi pleacă acasă şi le oferă femeii cu atitudinea unuia care a făcut ceva ce „n-a văzut mama ei de muiere”. Ea le primeşte uimită şi se bucură că, măcar o dată pe an, bărbatul ei se uită la ea ca la un lucru de preţ, care contează. Măcar la începutul lunii martie, femeile se simt oarecum egale cu bărbaţii, dar nu în şanse. În prima lună a primăverii, româncele aud şi alte cuvinte decât „Vaco, vezi cum conduci!”, „Eşti blondă, nu mai comenta!” sau „Ce dracu cauţi la volan, la birou etc, când fasolea fierbe pe aragaz şi lu` ăla micu` îi curg mucii?”. Totul nu durează decât o săptămână, pentru că, după atâta vreme, misoginul îşi revine şi o dă dracului de drăgăleală că e meci la televizor şi are poftă de o bere. Şi cum el e din tagma sexului tare, trebuie să pună la punct femeia, că prea şi-a luat nasul la purtare de când cu 8 martie ăsta. „Las că-ţi dau eu egalitate. Şi de şanse şi de ce vrei tu. Pune, fă, ceva pe masă, că oricum nu eşti bună de nimic”. La Mulţi Ani, doamnelor şi domnişoarelor!u cine votezi şi, mai ales, de ce! Comentarii?

Săptămâna 8 – 14 martie 2007, numărul 226