Săptămâna 8 – 14 martie 2007, numărul 226

REPORTAJ

„Sunt mulţumită de ce am realizat”


Oana Bimbirică


La 30 de ani, unul dintre cei mai tineri parlamentari europeni ai României, Daciana Sârbu, se pregăteşte să-şi încerce şansele pentru un nou mandat în Legislativul Uniunii Europene, încercând să ignore ticăitul ceasului biologic. Cu toate că îşi doreşte cât mai mulţi copii, tânăra deputată, membră PSD, vrea să demonstreze misoginilor, dar şi tatălui ei, Ilie Sârbu, fost ministru al Agriculturii, că politica este un domeniu în care şi femeile pot face carieră. Daciana Sârbu recunoaşte că numele pe care-l poartă a ajutat-o foarte mult să-şi facă loc pe scena politică, dar spune că ideile şi performanţele pe care le-a avut, până acum, aparţin tinerei care a ignorat unele sfaturi date de părinţi şi a trecut peste cuvintele celor care „au pus-o la colţ” doar pentru că este femeie.



Cum ai început cariera politică?

Pe la 17 ani, la Timişoara, am început să merg la partid. Acolo era o agitaţie mare, mulţi tineri, colegi şi vecini de-ai mei. Apoi, la vârsta de 18 ani, m-am înscris în PDSR. Pentru mine a contat foarte mult şi că, în casă, se vorbea foarte mult despre politică, despre ce se întâmplă pe scena politică, iar, în felul ăsta, mi-a fost stârnit interesul. Deşi tatăl meu îmi spunea că politica nu este pentru femei, cred că asta m-a şi ambiţionat. Dacă, iniţial, spuneam că mă înscriu în partid pentru că avem acţiuni, e distractiv, stăm la calculator, apoi, am luat politica în serios şi m-a interesat din ce în ce mai mult.

Cât de mult ţi-a influenţat tatăl tău opţiunile politice?

Dacă îmi aduc bine aminte, mai tot timpul a fost împotriva faptului ca eu să fac politică. Dar lucrul acesta m-a ambiţionat. Apoi, când s-a obişnuit cu ideea mi-a mai dat sfaturi, dar, multe dintre ele, trebuie să recunosc, nu le-am respectat. Aveam cu totul alte păreri despre scena politică, despre cum şi ce se întâmplă. Dar trebuie să admit că tatăl meu de multe ori avea dreptate şi i-am spus acest lucru de câte ori am avut ocazia. Cred că e important ca părinţii să-ţi dea o linie şi sfaturi, însă deciziile trebuie să le iei singur, iar, dacă greşeşti, trebuie să înveţi din greşeli.

Eşti timişoreancă, locuieşti în Timişoara, dar eşti deputat de Argeş. Care este legătura ta cu acest judeţ?

La momentul întocmirii listelor, în 2004, fiind secretar general al organizaţiei de tineret, eram printre primii repartizaţi pentru un post de deputat. Pentru că, în judeţul Argeş nu se afla niciun tânăr care s-ar fi putut afla pe liste şi nicio femeie, dar nu pentru că nu erau oameni de valoare, ci pentru că, acolo, lucrurile stau puţin altfel şi e mai mult misoginism, am fost repartizată în acest loc. Pot să spun că am întâmpinat mari greutăţi şi de multe ori mi se spunea că nu mă potrivesc cu mentalitatea de acolo şi că ar trebui să plec de unde am venit, adică la Timişoara. Recunosc că mă întorc cu multă uşurare în zona de unde am plecat, pentru că e o altă lume.

Înainte de a fi deputat ai fost secretar de stat, iar, apoi, director al Agenţiei Naţionale pentru Tineret (ANT). Care dintre cele două funcţii, de membru al Guvernului şi de parlamentar, ţi se potriveşte cel mai bine?

În mod sigur cea de deputat. Am avut, şi o să recunosc tot timpul acest lucru, probleme cu administraţia. Nu mă pricep la asta. O funcţie în executiv este o mare responsabilitate, însă, dincolo de asta, pentru că eu îmi asum responsabilităţi şi în postul de deputat, chiar trebuie să fi făcut pentru administraţie. Să fii un bun manager, să cunoşti ce înseamnă administraţia, „cu ce se mănâncă” acest domeniu, până la urmă. Să iei deciziile cele mai bune, să conduci oamenii din subordine, iar eu nu cred că am avut un foarte mare succes. Am recunoscut acest lucru şi nici nu mă mai văd ocupând o funcţie administrativă.

Cariera ta politică de până acum ar fi fost la fel dacă nu ai fi fost fiica lui Ilie Sârbu?

Nu ştiu. Nu mi-a fost niciodată ruşine să spun că am avut şi un pic de noroc şi că, în anumite contexte, s-a ţinut cont de faptul că eram fiica lui. Am avut notorietate de la începutul intrării mele pe scena politică, pentru că eram o situaţie specială şi tatăl meu era ministru. Dincolo de asta, cred că, dacă nu construieşti şi nu te pricepi, nu ai cum să confirmi, dispari la un moment dat. N-a fost tatăl meu cel care a semnat hârtii în timpul în care eram la ANT, eu am fost şi am vorbit cu oamenii, eu am elaborat proiecte de legi, eu am apărut la televizor. Până la urmă, asta este munca mea. Am hotărât să rezist şi atacurilor şi criticilor, cum că aş fi sprijinită şi împinsă de la spate, în ideea în care voi reuşi să demonstrez că toate astea au contat, dar prea puţin, în cariera mea.

Cum îţi vezi viitorul în politică?

Mi-l doresc a fi construit pe proiecte şi pe lucruri concrete pentru cei care te votează şi te trimit acolo unde eşti. Astea nu sunt lozinci. În momentul în care îmi trece un proiect de lege şi reuşesc să ajut pe cineva, atunci simt satisfacţia că nu am muncit în zadar, că nu schimb avioane şi nu am bătut kilometri întregi din ţară numai aşa, degeaba. Până la urmă, trebuie să existe un rezultat, iar, pentru mine, acesta este cel mai important. De aceea, voi continua să întocmesc proiecte de lege şi pentru oameni, în mod direct, pentru că, aşa cred eu că trebuie să fie încununată o carieră politică şi să ai succes, în ultimă instanţă.

Cum este munca în Parlamentul European comparativ cu cea din Legislativul României?

Foarte diferită. E mai multă ordine, mai mult respect pentru colegi, dezbaterile sunt pe proiecte, doctrine, în niciun caz nu există atacuri la persoană şi alte lucruri urâte pe care le întâlneşti în Parlamentul României.

De ce ai ales să fi membră a Comisiei de Mediu a Parlamentului European?

Am fost tot timpul ecologistă. De asta am militat şi pentru interzicerea exploatării la Roşia Montană. M-am gândit că apartenenţa la această comisie ar putea fi o „trambulină” pentru multe proiecte care se pot face pentru România şi datorită faptului că eu sunt acolo.

Dacă eşti ecologistă, înseamnă că nu iubeşti vânătoarea. Cum te împaci pe această temă cu tatăl tău care, se ştie, este un vânător împătimit?

Într-adevăr, nu-mi place vânătoarea, pentru că eu iubesc foarte mult animalele. Am avut chiar şi un proiect de lege care interzicea vânătoarea în ţarcuri. N-am fost niciodată la vânătoare, nici nu-mi doresc să merg vreodată şi pot să spun că am avut numeroase divergenţe cu tatăl meu pe această temă. Mă rog la Dumnezeu să am o fiică, pentru ca să nu trebuiască să avem alte dispute, cum că nepotul lui ar trebui să fie vânător.

Vei candida din nou pentru un post de parlamentar european în luna mai, de pe poziţia de reprezentant al Regiunii V Vest. Dacă nu vei ajunge europarlamentar, te gândeşti să-ţi continui cariera de deputat şi să-ţi depui din nou candidatura, în 2008?

Acum spun că nu, dar nu se ştie niciodată. Nu mă regăsesc în ceea ce se întâmplă, în acest moment, în Parlamentul României, dar poate lucrurile se vor schimba, iar votul uninominal va aduce o altă atmosferă acolo. Rămâne să văd şi să mă hotărăsc. Acum, ca parlamentar ai satisfacţii foarte puţine şi dezamăgiri mari. Am fost euro-observator pentru că am vrut să învăţ ceva şi am văzut că munca în Parlamentul European este altceva. Acum spun că vreau în Parlamentul European, dar nu în cel din România.

Există discriminare între femei şi bărbaţi în politică?

Da. Multă. Toate femeile cred că s-au simţit la un moment dat neîndreptăţite, le sufocă indignarea şi nu au cui să se plângă, pentru că nu înţeleg nici autorităţile că trebuie schimbat ceva. Eu cred că e un lucru pentru care merită să milităm, pentru egalitate şi respect. Să fim respectate şi să ni se dea o şansă.

Cât de mult contează aspectul fizic în politică?

Eu cred că mai mult contează carisma, care nu înseamnă neapărat frumuseţe fizică. Şi Băsescu are carismă şi e departe de a fi un bărbat frumos. Restul, până la urmă, poate să te şi dezavantajeze. Dacă eşti şi femeie şi mai eşti şi frumoasă, poate să fie în dezavantajul tău. Trebuie să ai carismă, ca să te asculte omul sau să se uite la tine la televizor.

Elena Udrea sau Lavinia Şandru, ca femeie în politică?

Sunt lucruri care îmi plac la ambele, dar sunt şi lucruri care nu-mi plac, cum se întâmplă şi în cazul meu, cu siguranţă. Noi, toate, femeile din politică, învăţăm la ora asta şi încercăm să ne adaptăm. Ambele sunt femei ambiţioase. N-am vorbit niciodată urât de femeile din politică, chiar dacă sunt unele care nu-mi plac. Cred că trebuie să fim solidare şi să ne batem pentru drepturile noastre. Orice femeie din politică poate reprezenta foarte bine România în afară.

Te consideri femeie de succes?

Nu ştiu. Nici nu ştiu care este definiţia unei femei de succes. Pot să spun doar că, până acum, sunt mulţumită de ceea ce am realizat. Că îmi doresc în continuare să merg pe linia asta şi că nu voi uita niciodată să mă îndrept şi spre familie şi să-mi ţin picioarele pe pământ. Succesul te poate face de multe ori să uiţi de unde ai plecat.

Ai iniţiat un proiect de lege prin care soliciţi eliminarea publicităţii care prezintă femeile doar la cratiţă. Nu-ţi plac femeile în această ipostază?

Dar şi eu fac mâncare şi mi se pare normal să gătim. Ne pricepem mai mult decât bărbaţii. Dar să vezi numai imagini cu femeia care îşi ţine maşina de spălat în braţe, pentru că e cel mai de preţ lucru, e o situaţie care ne jigneşte pe noi, ca femei. De asta am militat pentru o publicitate care să scoată în evidenţă calităţi şi nu defecte, sau situaţii umilitoare. Nimeni nu mai dă atenţie statutului de casnică, cu toate că e un merit să stai acasă şi să ai grijă de familie. Societatea consideră acest lucru ca pe o datorie, dar nu e.



Săptămâna 8 – 14 martie 2007, numărul 226